Prof. Constantin Ionescu-Tîrgoviște, diabetolog, Institutul Național de Diabet: Bucureștiul a avut primul Registru de diabet din lume

0

targoviste-1Prof. Constantin Ionescu-Tîrgoviște s-a remarcat prin cercetările sale în domeniul diabetului, visând să descopere cauza primară a acestei boli, o adevărată epidemie pe care, deocamdată, nu o putem controla. În paralel, în ultimii ani s-a concentrat pe promovarea moștenirii științifice inestimabile a lui Nicolae Paulescu, cel mai mare savant pe care l-a avut România, descoperitorul incontestabil al insulinei, care a înțeles functiile acestui nou hormon cu 70 de ani mai înainte decât contemporanii săi. Prioritățile României în diabet au continuat prin prof. Ion Pavel, cel care a făcut, în 1941, în plin Război Mondial, primul Registru de diabet din lume, precum și o rețea de centre antidiabetice în țară. Deși am fost primii în lume cu un Registru de Diabet unic pentru București, până în acest moment, nu avem un Registru Național de Diabet.

Aveți pe masă Tratatul de Fiziologie Medicală al lui Nicolae Paulescu. Ce ne puteți spune despre această lucrare?

Nicolae Paulescu a fost, după Claude Bernard, cel mai mare fiziolog europen din prima parte a sec XX. El a continuat conceptul de medicină experimentală promovat de Claude Bernard, adăugâdu-i dimensiunea de medicină cauzală. Pe de altă parte, Tratatul de Fiziologie Medicală a fost scris pentru viitorii medici care vor fi nevoiți să trateze bolnavi reali, îmbinând magistral fizio­logia cu fiziopatologia și chiar cu patologia. În una din “Lecțiile inaugurale”, Paulescu explică regulile scrierii unei lucrări științifice, care ar putea să fie și acum dată ca exemplu, mai ales acum, când plagiatul este o problemă devastatoare pentru medicina românească, dar nu numai. Această plagă s-a deplasat violent în politic, politicienii au început să-și ia titluri, doctorate, să intre în tot felul de instituții cu nume pompoase, dar fără a avea niciun fel de valoare.

Și comunitatea științifică ar trebui să fie rezistentă.

A existat o complicitate, pentru că factorii politici sunt acum decidenții principali. Eram membru al Academiei Române, am funcționat ca Director al Institului Paulescu în cabinetul în care odinioară fusese prof. Ion Pavel, apoi urmase prof. Mincu. În 2006, cred, s-a introdus manageriatul. Deși țineam la prestigiul Institutului, m-am bucurat că voi scăpa de o muncă obositoare care mă sustrăgea de la cercetare. Totuși, de pe această poziție am reușit să ridic statuia lui Paulescu din colțul estic al parcului Facultății de Medicină. La dezvelirea statuii lui Paulescu a luat parte și prof. sir George Alberti (Marea Britanie), cel mai galonat diabetolog. Cu această ocazie a citit pentru prima dată, cap-coadă, lucrarea priceps a lui Paulescu, apărută pe 31 august 1921, care este, zic eu, “certificatul de naștere” al insulinei. După ce a citit-o, surprins, a spus: “Domle, păi omul ăsta a descris magistral toate funcțiile metabolice ale insulinei!” – Așa era, pentru că insulina nu înseamnă numai efect hipoglicemiant, are efect pe proteine, pe lipide. Paulescu a înțeles lucrul acesta cu 70 de ani înainte de a-l înțelege și accepta noi. Mai mult, această viziune l-a dus la următoarea concluzie: dacă acest hormon are efecte pe toate aceste trei metabolisme, glucidic, lipidic și proteic, un extract din pancreas care conține “principiul antidiabetic” injectat intravenos ar trebui să scadă în sânge și în urină, nu numai glucoza, dar și corpii cetonici care înseamnă metabolismul lipidic și ureea, indicatorul catabolismului proteic. Lucru pe care a început să-l facă, asta după ce mulți ani s-a ocupat de glicogenul hepatic, publicând și o lucrare în care demonstra că dacă se administrează intravenos glucoza, glicogenul nu se acumulează în ficat, însă dacă îl administrezi pe cale orală, se acumulează. Deci numai când acești carburanți energetici se întâlnesc cu secreția pancreatică, numai atunci se pot utiliza. Glicogenul se acumulează nu numai în ficat, dar și în mușchi. Glucoza este metabolitul de urgență. În timpul unui maraton, de exemplu, energia se obține din lipide pentru că tot ce este glicogen deja a fost consumat. Se resetează tot metabolismul și se trece pe consumul de grăsime – un maratonist la sfârșitul cursei cântărește cu 2kg mai puțin, este motivul pentru care poate alerga atât de mult. Atunci am înțeles eu modul lui Paulescu de gândire, care a introdus conceptul de “funcție asimilatorie” asigurată de conexiunile dintre tubul digestiv, pancreas, ficat și, posibil, splină.

De curând am obținut cu mare dificultate o lucrare a lui publicată în 1911, de o mare complexitate, prin care a pus în evidență importanța a ceea ce numim în prezent “efectul incretinic”, prin care se înțelege rolul pe care intestinul îl are în digestia, absorbția alimentelor și indirect, în utilizarea lor în ficat și în țesuturile periferice. Termenul de efect incretinic a fost utilizat pentru prima dată în 1987 de către Kneymann, adică după 76 ani de la descrierea acestui fenomen.

Ignorarea lucrărilor lui Paulescu a întârziat gândirea corectă a patogeniei diabetului cu cel puțin o jumătate de secol. Menționăm că toate lucrările lui Paulescu au fost publicate în revistele franceze de cea mai mare circulație, inclusiv cele care anunțau descoperirea insulinei.

Aceste lucrări au fost publicate în Franța. De ce nu au avut vizibilitatea pe care o dădea franceză?!

Tratatul de Fiziologie Medicală (Traité de Physiologie Médicale) a fost singurul publicat în limba franceză nu la Paris, ci la Sibiu. În rest, toate lucrările lui au fost publicate la Paris. Tratatul de Fiziologie Medicală a fost scris în perioada Primului Război Mondial, când porțile Facultății de medicină din București au fost închise 4 ani. Eu spun că Providența ne-a dat prin Primul Război Mondial prin două mari realizări: România Mare și magnificul Traité de Physiologie Médicale al lui Paulescu. Pentru că dacă el nu avea 3 ani întregi la dispoziție n-ar fi putut să scrie cap – coadă un tratat de 2000 pagini, în întregime original și în care sunt menționate multe din prioritățile sale publicate anterior. Cele trei volume au apărut succesiv în 1919, 1920 și 1921. Este, după părerea mea, cel mai important tratat nu de simplă fiziologie, ci un Tratat de Fiziologie Medicală, care merge până la indicații terapeutice. În plus, în volumul III, deschide capitolul sociologiei, de care câțiva ani mai târziu se va ocupa acad. Dimitrie Gusti, prieten cu prof. Ion Pavel, căruia Dimitrie Gusti i-a furnizat primele asistente sociale încadrate la “Centrul Antidiabetic” pe care l-a înființat în 1947. Ion Pavel (1897-1991) a fost primul mare diabetolog român de anvergură internațională, și cel mai fervent susținător a priorității lui Paulescu în descoperirea insulinei.

De numele lui I. Pavel este legat cel mai vechi “Registru de diabet” existent într-o capitală din Europa, în care s-au introdus neîntrerupt peste 300.000 pacienți diabetici începând cu data de 30 noiembrie 1941 și până în prezent. Istoria lui este inedită, dar pune în evidență perspicacitatea profesorului I. Pavel, care a obținut pentru pacienții diabetici, în plin război mondial, o cartelă pentru carne, produs mai greu de obținut în acele vremuri vitrege. Acesta a fost magnetul pentru care într-o scurtă perioadă de timp a fost înregistrată prima mie de pacienți diabetici pe care o puteți vedea în registrul de față. Ulterior profesorul Pavel a întocmit o fișă specială pentru fiecare pacient, care după moartea fiecărui pacient a fost transferată în arhiva Institutului. Am depus pentru finanțare un proiect împreună cu “Institutul de Inteligență Artificială al Academiei Române”, condus de acad. Dan Tufiș, pentru a scana fișele existente în arhivă și, în continuare, a îndeplini un obiectiv pentru care ne zbatem de 15 ani, de a realiza “Registrul Național de Diabet”, propunere care a trecut prin fața ochilor a 7 miniștrii ai sănătății. Un asemenea registru ar fi fost de mare utilitate atât CNAS cât și Ministerului Sănătății. S-a preferat varianta inversă: CNAS a comandat pe multe milioane de euro un sistem de gestionare pur economică, greoi și grevat de numeroase sincope.

Înainte de diabet v-ați ocupat de acupunctură.

Eu, dacă am avut un adevărat maestru, acesta a fost doctorul Ion Bratu (1910-1965), pe care l-am întâlnit la Centrul de Reumatologie. Absolvise Facultatea de Medicină din Cluj cu “magna cum laudae”,  ajunsese lector la chirurgie, la care a renunțat datorită unui accident soldat cu anchiloza unui genunchi. Eu îmi alesesem ultimul stagiu de internat la reumatologie, considerând că este o specialitate secundară, unde trebuia să rămân doar 3 luni din cele 6, întrucât 3 luni trebuia să fac stagiul militar.

În perioada studenției una din mătușile mele din București făcuse un sindrom vertiginos, pentru care îi aranjasem consultații la ORL sau neurologie, fără niciun rezultat. Mi-a spus că toate amețelile i-au dispărut după câteva ședințe de acupunctură făcute de dr. Bratu. Am zis în sinea mea că efectul s-ar datora psihoterapiei. În ziua în care m-am întors de la armată, era sâmbătă, l-am întâlnit pe dr. Bratu. Mi-am adus aminte de mătușa mea, pe care o tratase, și la sfârșitul ședinței l-am întrebat dacă pot asista la ședințele de acupunctură și ce pot citi. Mi-a recomandat “L’acupuncture pour practicien”, o carte mică pe care în weekendul acela am tradus-o și am copiat și meridianele prin transparență. Asistasem la multe ședințe, dar nu făcusem încă niciun tratament. Într-o zi de joi, când mă pregăteam să merg la primul festival George Enescu, la concertul lui David Oistrakh, asistenta mă cheamă să vad o pacientă. “Faceți-mi ceva, Domnule Doctor, că nu mai pot să respir de durere”, mi-a spus ea. Am rugat pacienta să se așeze cu fața în jos (durerea era lombară), după care i-am introdus cele 4 puncte bilaterale (8 ace) în locurile indicate. După 7-8 minute pacienta mi-a spus că parcă “i-a luat cineva durerea cu mâna”. Parcă o văd și azi cum s-a ridicat încet, și-a întors corpul la dreapta și la stânga după care și-a făcut cruce. Pe drum spre concert m-am tot gândit la acest neașteptat succes. Asta mi-a dat încrederea că este vorba de o metodă care în anumite cazuri poate funcționa foarte bine.

V-a trezit interesul pentru cercetare.

Așa a început colaborarea mea cu doctorul Ion Bratu, care mi-a trezit interesul pentru cercetare. Era un om care încerca să înțeleagă mecanismul din spatele străvechii metode. Eu mi-am luat atunci un al doilea stagiu acolo – așa că primele mele citări sunt din reumatologie și acupunctură. În 1992 când am scris tratatul “Teoria şi practica acupuncturii moderne” – Editura Academiei, Bucureşti, am încheiat acest domeniu.

De ce?

Mi-am dat seama că nu poți să fugi după doi iepuri. Intrasem deja într-un domeniu nou, interesant, al diabetologiei și după patru decenii de muncă visez încă să descopăr “cauza primară a diabetului”. E visul pe care îl am, la care trebuie să adaug, de astă dată ca o datorie majoră căreia i-am dedicat multă energie din ultimii 20 de ani, cea a promovării performanțelor de neegalat ale lui Paulescu. Traité de Physiologie Médicale cred că ar trebui tradus și publicat – și o voi face – în română și engleză, așa cum am procedat și cu traducerea primei teze de doctorat a lui Paulescu în română (“Structura splinei”), incluzând și desenele făcute de mâna lui, după microscop. Lucrarea este atât de valoroasă, încât prezintă un interes actual extrem de mare. Oamenii nu știu cine a fost Paulescu, cel mult știu doar atât – că a descoperit insulina.

Dar când Alberti a citit lucrarea, nu a însemnat și un pas către recunoașterea sa la nivel mondial?!

Da, dar în 2003, când, la Congresul de diabet de la Paris (N Red. – când trebuia să se dezvelească o placă memorială la Hotel de Dieu și să se înființeze premiul “Nicolae Paulescu”, manifestări care nu au mai avut loc după ce Le Monde a publicat o pagină despre opiniile sale antisemite) s-a scris chiar așa: “Descoperitorului insulinei, Paulescu, nu i se va face onorul de a…” – deci ei știu că a descoperit insulina. În al doilea rând, aici nu e vorba numai de descoperirea insulinei, ci de un șir lung de descoperiri. Paulescu ar fi putut lua cinci – șase premii Nobel.

Cum ne pregătim pentru centenarul descoperirii insulinei, la 31 august 2021?

Vreau să facem la Academia Română un eveniment omagial. Apoi, trebuie mers la Ambasada Canadei ca să propunem organizarea unui congres privind descoperirea insulinei în 1921 de către Paulescu, la București, iar ei sa organizeze un eveniment similar la Toronto pentru introducerea insulinei în tratamentul diabetului.

Dar vor vrea?

N-au ce face, pentru că așa-zișii cercetători Banting și Best n-au publicat nicio lucrare în 1921. Iar în ‘22 purificarea insulinei a fost făcută de Collip, nu de Banting și Best. Banting și Macleod au luat premiul Nobel – unul pentru descoperirea insulinei (făcută de Paulescu), celălalt pentru introducerea ei în terapie (făcută de James Collip, cel care a purificat extractul pancreatic făcându-l aplicabil la om). Cu alte cuvinte, așa cum se știe deja, a fost cel mai nefericit premiu Nobel acordat vreodată de către prestigioasa instituție suedeză. Acum știm cum s-a dat premiul Nobel, a fost un târg. Un laureat al premiului Nobel, danez, August Krogh, a obținut în urma vizitei sale în Canada, în 1922, să producă insulina la Copenhaga, iar directorul firmei Lilly, Clowes, a obținut dreptul de producere în SUA, cu promisiunea că Premiul Nobel nu-i va scăpa. Banting n-a scris nicio lucrare, nici înainte, nici după. Tot ce a făcut Banting e zero la pătrat. N-a fost ideea lui. A avut ideea lui, dar ea a fost total falsă, pe care a abandonat-o, preluând-o pe cea a lui Paulescu – o cunoșteau, pentru că l-au și citat în două fraze din lucrarea lor publicată în februarie 1922. De altfel, unul dintre membrii Comitetului Nobel a returnat dosarul, spunând că niciodată nu a fost pus în situația să acorde un premiul Nobel pe criteriul că în presă și la radio s-a anunțat găsirea unui remediu pentru tratamentul diabetului, fără ca în dosar să existe probe palpabile în acest sens. “Dacă vom proceda așa, vom putea constata ulterior că poate alții au făcut lucruri mai importante decât cele invocate”, a spus profesorul Jacobson, parcă profetic.

Cum a primit Paulescu vestea?

Eu am vorbit cu băiatul mecanicului care îi îngrijea laboratorul. Și mi-a povestit că tatăl lui a venit într-o zi acasă și a spus: “Profesorul meu este disperat! Niște canadieni i-au furat invenția!”. E ceea ce știu eu că a existat ca reacție. A scris Comitetului Nobel, unui coleg din Franța, Academiei Franceze, dar a primit răspunsuri evazive.

De câți bani aveți nevoie pentru promovarea imaginii corecte a lui Paulescu?

În primul rând trebuie finanțată republicarea lucrărilor lui Paulescu, care ar trebui să fie în casa fiecărui medic. Eu le-am tipărit, le-am distribuit manual, gratuit. Este cel mai mare savant român din toate timpurile și din toate domeniile. El a revoluționat întregul domeniu al patologiei metabolice pe care a înțeles-o dumnezeiește, așa cum noi nu am înțeles-o decât după 70 de ani. Conceptele lui sunt valabile și acum.

 

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply