Prof. Doina Dimulescu, cardiolog, managerul Spitalului Elias: Lipsa oamenilor va fi cea mai mare provocare a sistemului

0

“Lumea încă nu o percepe, însă lipsa oamenilor va fi cea mai mare provocare a sistemului sanitar”, spune Prof. Doina Dimulescu, managerul Spitalului Elias, care a scos de patru ori la concurs postul de farmacist șef. Greu a găsit și medici pediatri, asistente medicale, personal ATI. Și vorbim de Spitalul Elias, de buricul Bucureștiului… Coroborat cu nerecunoașterea elitelor și aducerea realizărilor lor în derizoriu, dezvoltarea sistemului sanitar la un nivel apropiat de cerințele în creștere ale pacienților – din ce în ce mai bine informați – devine o misiune imposibilă.
Elev și student de nota 10, Dna Profesor Dimulescu, cardiolog, n-a plecat în străinătate pentru că a vrut să-și îngrijească părinții. Și copiii ei sunt tot aici, le place în România. Și se pare că începe să se formeze un trend invers – copiii generației care a plecat în străinătate se reîntorc!
Care sunt provocările cu care se confruntă un manager de spital?
Provocările sunt nenumărate! Una e că spitalul nu dispune de specialiști care să evalueze corect necesarul de lucrări de infrastructură, dat fiind că multe spitale sunt în clădiri vechi. Toate lucrările sunt costisitoare, trebuie achiziționate conform legii achizițiilor publice, și modalitatea de a evalua necesarul de lucrări și de a stabili caietele de sarcini este o provocare în sine, pentru că în spitale nu există asemenea specialiști. Am fi fost foarte bucuroși dacă sistemul sanitar ar fi avut niște servicii dedicate, care să ne furnizeze necesarul de lucrări de infrastructură, de echipamente. Astfel trece timpul și poți pierde bani de la bugetul de stat, bani care trebuie cheltuiți în anul bugetar respectiv.

Vi s-a întâmplat, la Elias, să pierdeți bani?
Nu, pentru că noi suntem foarte iuți. E-adevărat că am fost foarte iuți și pentru că nu am avut bani de la bugetul de stat o perioadă foarte lungă de timp – cinci ani. Din legea sănătății, printr‑o OUG, a fost șters în 2010 paragraful destinat finanțării spitalului Elias – era un paragraf special – și posibilitatea de a primi bani de la bugetul de stat pentru echipamente sau infrastructură.

Pentru că e în administrarea Academiei Române?
Da, pentru că e al Academiei Române și considerau că trebuie să plătească Academia. Însă Academia însăși e finanțată într-o proporție foarte mare de la buget, ce au în plus sunt bani pe proiecte de cercetare. E-adevărat că Academia are așa-numita Fundație patrimoniu, în care există bunuri, terenuri, au niște sume de-acolo dar acestea sunt mult prea mici pentru nevoile noastre, de milioane de euro. De exemplu, acum doi ani am primit de la Ministerul Sănătății fonduri redirecționate pentru inițierea Proiectului de terapie intervențională în accidentul vascular cerebral. În 2015 MS a revenit și am putut primi finanțare, dar tot prin bugetul Academiei, nu direct. Ne-au direcționat 20 de milioane de lei, cu care am reușit să cumpărăm echipamente foarte performante, un angiograf biplan, un CT foarte performant, ecografe specializate pentru neurologie ca să putem pune în practică acest proiect, pentru care acum avem aparatele funcționale, avem echipele de doctori și am aplicat la MS pentru tot ceea ce înseamnă consumabile, inclusiv dispozitive folosite în terapia endovasculară cerebrală, extrem de scumpe – sunt între 1.500 și 10.000 de euro pentru un caz. E tot o acțiune prioritară cum a fost și în infarctul miocardic.

De când a început să funcționeze proiectul?
De peste doi ani de zile. Sunt cazuri din ce în ce mai grave internate în terapie intensivă, sunt unii care se salvează, dar și alții care nu pot fi salvați. Sunt pacienți oncologici gravi, pacienți imunodeprimați cu stări septice care practic nu pot fi salvați oriunde în lume, dar există și oameni care pot fi salvați. Un exemplu – sunt atâția pacienți, inclusiv oameni foarte tineri, cu stop cardiorespirator resuscitat, mulți dintre ei cu infarct miocardic acut, alții prin alte patologii cardiovasculare care au stat intubați, ventilați săptămâni la rând, și apoi și-au revenit și au plecat pe picioare acasă. Am avut femei de 28 de ani, tineri de 30 și ceva de ani care după ce au stat în terapie intensivă săptămâni sau luni au plecat pe picioare și am avut plăcerea să-i revedem… Cântă pe scenă, își continuă cariera… Există niște succese pe care, desigur, media nu le vede, nu le comentează… Vedem doar că mor bolnavi de infecții nosocomiale… Dar mor bolnavi prin infecții nosocomiale peste tot în lume!

Problema e că în România infecțiile nosocomiale nu se raportau.
Exact! Pentru că lumea medicală percepe raportarea infecțiilor nosocomiale ca pe-o culpă medicală. Ori, atâta vreme cât sunt peste tot în lume – și ordinul care a apărut acum câteva luni le spune ca oriunde în lume, “infecții asociate îngrijirilor medicale”. Mare parte din pacienți se infectează prin intubare, fără de care bolnavul nu poate supraviețui, pentru că în cavitatea bucală există o floră specifică. Sigur că în spitale și terapia intensivă se colonizează o floră rezistentă. Ea vine uneori de-acasă de la pacienți, pentru că au primit antibiotice sub care se selecționează, și cu toată rigoarea pe care putem să o avem pacienții se pot contamina. Problema nu e asta, ci să recunoști la timp că lucrul acesta se-ntâmplă. Trebuie să ai un sistem de supraveghere a căilor pe care se pot produce aceste contaminări, să le întrerupi… Sunt nenumărate căi de contagiune și noi am fost foarte atenți când am avut pacienții de la Colectiv. Pentru câteva săptămâni terapia intensivă a fost ocupată exclusiv de pacienții arși de la Colectiv. Pacientul ars și-a pierdut bariera care îl apăra, a venit din fum, din praf, din mizerie, contaminat gata! Au avut arsuri de căi respiratorii, și de-acolo s-a selecționat, prin tratament antibiotic, floră rezistentă.

Din fericire n-ați pierdut niciun pacient de la Colectiv. Câți ați avut?
Au fost 16, din care 11 au fost inițial în terapie intensivă, apoi au rămas mai puțini pentru că au plecat în străinătate. Din fericire pentru noi, niciunul dintre pacienții pe care i-am îngrijit aici, nici unul nu s-a prăpădit.

A fost poate și un noroc?
Nu a fost numai noroc. Am avut și șansa că medicul de terapie intensivă este medic militar și avea o bună experiență din practica de dinainte, iar lumea a fost avizată din start că acești pacienți pot să fie mult mai sever afectați de infecții decât alți pacienți. Am scos încă din noaptea respectivă toți pacienții din ATI, i-am mutat cu tot cu ventilatoare în alte locuri și am lăsat toată terapia intensivă doar pentru pacienții arși. Această adaptare e iar o provocare extraordinară, care nu are legătură cu recunoașterea infecțiilor nosocomiale. Noi avem, încă de când am devenit spital universitar, un centru de epidemiologie cu medic epidemiolog. Am fost foarte atenți, pentru că fiind spital de urgență ne-a fost foarte clar că pierdem bolnavi prin infecții. Au venit apoi obligațiile legale de a avea așa ceva. În plus, noi avem aici, de foarte mulți ani, un Centru pilot de supraveghere a infecțiilor de spital și de câțiva ani derulăm un program de prevenire a rezistenței la antibiotice. Prof. Șerban Marinescu, directorul nostru până acum niște ani, a fost foarte atent la acest lucru, astfel că terapia intensivă din acest spital este una dintre cele cu cea mai bună calificare din București. Deci nu a fost numai un noroc… Poate a fost și un noroc al oamenilor care au scăpat… Puteau muri doi, dar au supraviețuit pentru că au avut disponibile două aparate ECMO – unul l-am avut noi, unul prof. Bubenek de la Fundeni. E un aparat care e un fel de “proteză” a aparatului respirator. Și astfel au scăpat doi pacienți care erau candidați clar la a se prăpădi, pentru că plămânul lor nu reușea să iasă din infecție și din distrucția provocată de arsura și chimică, și prin temperatură înaltă. Plămânul a fost pus în repaus, pacienții au scăpat și ne vedem și astăzi cu acești pacienți.

Cât timp au stat pe aparat?
Au stat niște săptămâni. Din fericire, aparatele erau atunci aduse în țară și exista specialistul care atunci instruia personalul medical. Deci iată o provocare – să faci față unor provocări pentru care lumea medicală nu este pregătită… Un episod de această factură e absolut catastrofic, toți cu care am stat de vorbă din centre specializate mi-au spus că absolut nimeni nu e pregătit pentru așa ceva, un număr atât de mare de cazuri, și de aceea au dezvoltat centre zonale, care asigură urgențele și din țări alăturate.
Sunt provocări profesionale, și tehnice, și birocratice, și sigur rămâne ceva ce urmează… Lumea încă nu o percepe, dar rămâne provocarea cea mai mare. Având acum echipamente tehnologice mult mai bune ca acum 10 ani, începem să nu mai avem oameni. Este provocarea cea mai mare cu care vom avea de-a face peste câțiva ani. Sigur, creșterea salariilor ajută, dar lumea nu pleacă numai pentru bani, ci și pentru că presiunea psihologică asupra lumii medicale e uriașă, și pentru degradarea masivă a statutului medicului în societate, printr-un asalt fără precedent asupra lumii medicale. Există oricum o presiune foarte mare pe doctori și asta face ca în toată lumea numărul tinerilor care aleg să facă medicina să fie în scădere. De-asta vedeți în lume un flux imens de doctori, pentru că lipsă de doctori e cam peste tot.
O dată este presiunea de a face față noutăților, în condițiile în care ritmul informațiilor e extraordinar de rapid. În nicio meserie nu durează atât pregătirea – 6 ani de facultate și 7 ani de pregătire postuniversitară obligatorie, după care supraspecializările… Presiune din partea pacienților există și dorința lor legitimă e de a fi îngrijiți la nivelul maxim, pentru că există liberul acces la informație mai mult decât oricând… Se adaugă și presiunea medicală – pentru că poți să greșești, evident, în relația cu pacientul. Dar a ostraciza o breaslă a cărei formare durează ani și ani…
Asistența medicală e suprasolicitată, și dacă noi simțim asta în București… Presiunea pe UPU, mai ales duminica, când medicii de familie nu sunt, când majoritatea firmelor private nu funcționează, când spitalul de urgență e ultimul refugiu de la durerea de cap la politraumă, e imensă… Sigur că lumea așteaptă la Camera de gardă. Ori există acest text pe care ni-l spun mereu pacienții: “Chem televiziunile!” A pune tunurile pe lumea medicală nu e o soluție. Avem specialități care se golesc de oameni – terapia intensivă, specialiștii în urgențe medicale, medicii pediatri – îi găsim din ce în ce mai greu. Toată chirurgia cardiovasculară din România stă în câteva zeci de specialiști care sunt supra-supra-solicitați.

Nu vin alții noi?
Nu, pentru că se formează în străinătate și acolo rămân. Viața doctorilor din spitalele de urgență… există un preț, al scurtării vieții medicilor, și nimeni nu vrea să se uite la acest lucru. Pacientul care stă afară nu știe că înăuntru suntem prea puțini. Spun că suntem neomenoși pentru că nu ne pasă de suferința lor. Nu se gândesc că nu există timpul real de a rezolva toate solicitările. Din punctul meu de vedere aceasta va fi cea mai mare provocare! Noi avem acum posturi libere și ne rugăm de doctorii care se formează aici și nu doresc să vină pentru posturile pe care le scoatem la concurs.

De ce?
Pentru că salariile sunt mici și pentru că munca e foarte mare. Teoria că ai numai jumătate de normă în spital nu stă în picioare pentru că, câtă vreme lucrezi într-un spital, nu pleci acasă la 11,30. Pleci la ora 15, mult după ce s-a terminat programul. Acum, chestiunea banilor începe să devină secundară. Pe de-o parte pentru că măririle de salarii în sistemul public sunt destul de consistente, de așa natură că au început instituțiile private să nu mai găsească personal mediu pentru că acesta se oferă să vină în spitale publice. Provocarea majoră pe care o văd este pierderea agresivă a elitelor. Atâta vreme cât valorile reale nu sunt prețuite, și însăși percepția în societate e de genul: “ce-ți trebuie carte, ce-ți folosește că ai două facultăți și un doctorat dacă n-ai bani să îți cumperi un apartament și o mașină!”. Genul acesta de judecăți care nu valorizează performanța și care nu o lasă să vină în față, ci doar spoiesc o breaslă întreagă cu calificative care derivă din zona de uscături – care bineînțeles, există peste tot și se vede mult mai bine la profesiile care lucrează cu publicul –fac foarte rău. Pentru aceste provocări nici măcar nu se întrevăd soluții!

A fost această idee a Academiei de a-i reține pe absolvenți în țară…
Elitele nu se pot reține cu forța. Noi toți ne-am luptat pentru o lume liberă, în care să putem circula liber… E drept că acum – de exemplu Brexit-ul – se văd consecințele, pentru că libertatea de a circula poate avea efecte secundare foarte grave. Pierderea elitelor este una din consecințe. Neoferind un mediu de dezvoltare a elitelor, nu ne putem plânge că nu le avem. România a pierdut succesiv din anii ‘40 toate tipurile de elite – prin diverse împrejurări nefericite, care au ținut de război, de persecuții politice, de comunism, de sărăcie, de incapacitatea mediului profesional de a oferi condiții de muncă… Cine vrea să facă cercetare de vârf s-ar putea să nu găsească aici mediul în care să facă cercetare. Am participat la Academie la o dare de seamă extrem de interesantă în care s-a spus că România are investiții în cercetare-dezvoltare extrem de mici, la coada Uniunii Europene, cu mult sub 1% din PIB. Suntem într-un mediu cultural și de cercetare extrem de valoros în Europa, dar ne facem că nu ne pasă, îi lăsăm pe oamenii foarte valoroși să plece, iar noi nici nu ne uităm la asta. Ne facem că nu ne pasă. România pierde foarte mulți oameni de valoare, în condițiile în care cercetătorii nu câștigă foarte mult nici în afară. Și 1% dacă pierzi din fiecare generație, pierzi drive-ul dezvoltării într-un domeniu.

Din păcate nici pe cei care reușesc să facă ceva valoros nu-i apreciem…
Categoric! De exemplu, institutele de cercetare ale Academiei au niște rezultate extraordinare. Nu cunoaște nimeni lucrurile acestea, nu sunt apreciate, există chiar în unele medii o oarecare neapreciere, o luare în derizoriu… Eu mă îndoiesc că Academia s-a referit la reținerea forțată a elitelor, eu cred că Academia s-a referit la crearea unui climat în care elitele să aibă ce lucra și care să fie recompensate.

Pe de altă parte niciun contribuabil din Europa nu acceptă să pregătească un specialist, medic, de exemplu, să-l aducă la un anumit nivel de pregătire și apoi să accepte să plece…
S-o luăm altfel, rezidențiatul în foarte multe zone se plătește. La noi e susținut de stat. Că e puțin, că atât are societatea românească să ofere, e o altă discuție. Sigur că nu trebuie să restricționăm libertatea, pe de altă parte trebuie văzut în ce măsură există această libertate, câtă vreme pregătirea ta e susținută de stat. Ar trebui cântărită libertatea în raport cu libertățile europene, în raport cu obligațiile pe care un specialist le are față de sistemul în care s-a format. Nu știu care ar putea să fie soluția, sigur că nu avem o soluție în condițiile în care lumea învață și apoi pleacă glonț după ce-și ia specialitatea.

Ori plătești, ori stai o anumită perioadă, prin contract.
În România există această obligație pentru cei care au făcut rezidențiatul pe post – când e plătit de spital, nu de stat. Și am văzut asemenea situații.

Și pentru Spitalul Elias sunt probleme de personal?
Da, au fost! Am scos de patru ori la concurs postul de farmacist-șef. A venit până la urmă un om destoinic, dar am scos de patru ori postul la concurs. Pentru că oamenii știu că e o responsabilitatea foarte mare, sunt medicamente extrem de costisitoare. Au fost posturi de medici pediatri, am găsit până la urmă, dar nu cu mare ușurință… Nu s-au prezentat sau s-au prezentat oameni cu calificări inacceptabile la terapie intensivă… Vin, dau concurs, și observăm asistente medicale care au terminat școli și au niște cunoștințe de un nivel foarte, foarte redus, care iau concursul dar după o lună pleacă, pentru că le sperie dificultatea muncii în condițiile în care normarea în spitalele publice e mult inferioară nevoii de îngrijire. Azi se internează în spital de urgență, mai ales, bolnavi mult mai gravi, care au nevoie de îngrijiri individuale mult mai mult decât acum 15 – 20 de ani. Au nevoie de îngrijiri la pat și ar trebui să avem o asistentă și o infirmieră la 3 – 4 paturi. Noi avem pe 40 de paturi 3 asistente și câteva infirmiere.

Vorbind de această disoluție a elitelor, Dvs ați fost un elev mereu de zece!
Așa, da, cam așa ceva.

N-ați vrut să plecați afară? A fost o opțiune la un moment dat?
Ca medic nu ai obligații doar față de tine și pacienți. Poți să ai obligații și față de familia ta. Noi am practicat medicina în condiții extrem de grele înainte de ‘89, în care era în mod evident necesar să fii tu aici, lângă familia ta, nu doar să-i trimiți niște bani. Iar noi am trăit experiența unor colegi care au plecat înainte de ‘89 și nu s-au putut întoarce să-și îngrijească părinții. Am avut grijă și de alți părinți, și de-ai noștri. Sigur, aș fi putut să plec înainte de ‘89, dar după ‘89 am avut și pe-aici extrem de multe lucruri de făcut. Am avut și colegi care au plecat după ‘89, după 40 de ani, și asta înseamnă că e ceva foarte rău. A apărut și chestiunea în care foarte mulți tineri care lucrează în străinătate aleg să se întoarcă, însă nu vorbesc de doctori. Majoritatea se întorc pentru că le place climatul social mult mai mult – afară ți se recunosc drepturile profesionale, dar nu poți fi ușor acceptat în societate. Am colegi doctori care au plecat afară, dar copiii lor au revenit să lucreze aici, unii dintre ei fiind născuți acolo. România ar trebui să aibă extrem de multe oportunități, inclusiv pentru elite.
Eu cred că românii sunt foarte deștepți, foarte inventivi, foarte creatori, ca dovadă că arta improvizației a ajuns la mari niveluri. N-ar fi ajuns aici dacă n-ar fi creativi în absolut orice. Există acum în generațiile în formare un potențial uriaș, care dacă ar avea condiții ar face să explodeze cultura și tot ce se poate dezvolta într-o generație, nu în mai multe! Există o categorie de tineri care vor să schimbe, să facă ei regulile ca să rămână aici. Și asta ar putea să fie o speranță. Dacă se va recupera respectul pentru valoare și ierarhia valorilor va începe să se echilibreze, un pic, este posibil ca generația următoare să schimbe situația. Acest lucru l-am văzut testat de generația așa-zișilor căpșunari, care s-au întors importând de acolo un alt mod de a trăi. În 15 – 20 de ani s-a schimbat peisajul în zonele rurale unde s-au întors. Deci de putut se poate, speranță există pentru că România nu e un deșert, e un loc frumos pe pământ.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply