Prof. dr. Octavian Buda, președinte Asociația Europeană pentru Istoria Medicinei: Există nevoia unui muzeu de istoria medicinei

0

Realizarea unui muzeu de istoria medicinei depinde, în primul rând de găsirea unei locații suficient de generoase și reprezentative, este de părere Dr. Octavian Buda, profesor de istoria medicinei în cadrul UMF “Carol Davila”, președintele Asociației Europene pentru Istoria Medicinei și a Sănătății. Fondul de exponate există, deși momentan se află în mai multe locații, printre care și Muzeul Municipiului București. Până atunci, însă, Bucureștiul va fi pentru prima dată gazda conferinței Bienale a Asociației Europene pentru Istoria Medicinei și a Sănătății, în perioada 30 august – 2 septembrie. Despre importanța consemnării și a reluării din perspectivă istorică a ideilor medicale, despre relația dintre afecțiuni și cariera unor importanți oameni de cultură, dar și despre cum suntem influențați de schimbările tehnologice, în interviul acordat Medica Academica pe care îl încheiem cu un exercițiu de imaginație.

Istoria medicinei conține învățăminte de viață
Care este rolul studiului istoriei medicinii în cariera unui viitor medic?
În primul rând, ca o pregătire umanistă, intelectuală. Eu cred că medicul trebuie să își cunoască propria obârșie, să înțeleagă modul în care se dezvoltă ideile medicale în timp și să își dea seama de locul și de rolul pe care îl are nu doar în interiorul domeniului, ci și ca intelectual, în inima unei societăți.
Există cazuri celebre în istoria medicinei foarte importante pentru modul în care s-a înțeles la un moment dat o anumită boală. De exemplu, boala Alzheimer – primul caz, descris în jurul lui 1903 și dezvoltat până în 1907 – 1909 de Alois Alzheimer, este cazul unei paciente în jurul căreia s-a putut crea un mod de gândire medicală care a dus la identificarea unei afecțiuni atât de importantă astăzi. Boala a fost prezentă și anterior, dar modul în care medicii s-au raportat în acel moment la această afecțiune ține de istoria medicinei.

Există o perioadă de aur a medicinei românești?
Într-o anumită măsură, da. Școala Națională de Medicină și Farmacie este inițiată grație eforturilor franco-românului Carol Davila și va trece printr-o transformare în 1957, după eforturi susținute care țin de acreditarea studiilor. Pregătirea medicală la București devine recunoscută pe plan internațional atunci când facultăți similare recunosc studiile românilor. Pe lângă Paris, o a doua facultate care ne recunoaște studiile este Torino. Odată aceste lucruri puse la punct, transferul de cunoștințe dintre occident și lumea noastră devine un lucru normal. Există o generație de aur – a doua generație de mari profesori. Îi avem pe fondatori – Carol Davilla, Iacob Felix venit din Cehia la București, pe Gheorghe Atanasovici, Gheorghe Polizu. După această generație care fondează studiile, urmează această generație de aur formată din oameni de talia lui Victor Babeș, Gheorghe Marinescu, Toma Ionescu, Ion Cantacuzino, Dimitrie Gerota și lista poate continua.
Pe fondul recunoașterii internaționale, revin la București și inițiază sau reinițiază marile catedre de specialitate – Toma Ionescu, chirurgia, Gheorghe Marinescu și Ion Cantacuzino, neurologia, Victor Babeș, microbiologia.

Sunt tinerii interesați să studieze istoria medicinii?
Nu atât medicii se preocupă de istoria medicinei, cât istoricii. Un istoric stăpânește foarte bine contextualizarea, argumentarea și stabilirea foarte precisă a unei cronologii, înțelege mai bine gradul de difuzare a unor cunoștințe în planul societății din perioada pe care o analizează. Ei sunt foarte interesați de istoriile instituționale, de apariția unor sisteme – de exemplu, cel de asistență medicală. Există un concept pe care îl consider foarte important – cel de medicalizare a unei societăți. Prin medicalizare înțeleg un fel de contract între membrii unei societăți și statul care dirijează activitatea acelei societăți – cu alte cuvinte, sistem medical. Acest concept vine încă din secolul 17 în Anglia sau Franța și stă la baza a ceea ce se numește legislație sanitară. În România, avem o lege bine pusă la punct în 1874 – deci ne raportăm deja la Principatele Unite și la modul în care instituțiile se modernizează, dar aspecte de ordin medical le găsim încă din secolul al 17-lea în celebrele pravile ale lui Vasile Lupu și Matei Basarab care sunt legate strict de practica medicală și se continuă cu Regulamentele Organice, primele structurări moderne de lege constituțională care au apărut în intervalul 1831-1832 sub influență rusească, țaristă.

Bienala Asociației Europene pentru Istoria Medicinei – la București
Există colaborări cu facultățile istorie pe teme de istoria medicinei?
Există un fel de cercuri de studii, există manifestări științifice și proiecte de cercetare în care medicii colaborează cu istoricii.

Un exemplu, Conferința Bienală a Asociației Europene pentru Istoria Medicinei și a Sănătății din perioada 30 august – 2 septembrie.
Da, dar în mare măsură cei care se întâlnesc în cadrul acestei conferințe sunt istorici. Asociația Europeană de Istoria Medicinei s-a structurat începând cu 1986 și ea capătă o personalitate juridică din 1989, având sediul la Strasbourg. Societatea încearcă să accentueze acest rol al ideii de istorie socială a medicinei, în sensul în care fundamentale pentru dezvoltarea practicii medicale o constituie interacțiunea dintre societate, instituție, cercetare și felul în care acestea evoluează de-a lungul timpului. Societatea numără în jur de 200 de membri activi, patronează una dintre cele mai importante reviste de istoria medicinei din lume – Medical History care apare în Marea Britanie și bucuria mea este că, în calitate de președinte, am șansa de a organiza conferința acestei asociații într-o țară est-europeană. Conceptul unei Europe de est e mai degrabă un concept postbelic. Toți acești profesori de care am amintit nu au trăit cu impresia că se află într-o altă lume, au trăit cu impresia că Bucureștiul trebuie să se modernizeze și se raportau la capitalele Europei, nu aveau ideea acestei separări și a existenței unei periferii europene.
Conferința își propune să analizeze inclusiv din punctul de vedere al cunoștințelor instituționale, medicale, ce ne desparte, ce înseamnă reforma medicală, modernizarea medicală, cum circulă o anumită idee. Astăzi medicina e clar globalizată și atunci se pune problema racordării unei țări la tot ce înseamnă achiziții moderne, precum și problema acestei idei de identitate cultural-științifică. Noi avem o școală și elevii acestei școli într-o măsură destul de mare se duc în occident. E prima dată când Conferința este organizată într-o țară est-europeană. Cea precedentă a fost la Koln (2015) și cu doi ani mai devreme s-a ținut la Lisabona.

Se simte nevoia unui muzeu de istoria medicinei în România? Se poate realiza?
Nevoia există și eu cred că se poate realiza. Există o bază de documente, de obiecte de la care se poate porni. Muzeul Municipiului București a deschis la Casa Cesianu un muzeu al vârstelor, mergând pe ideea de antropologie urbană care este legată și de istoria medicinei. Un nucleu de exponate care țin de istoria medicinei se mai află la casa lui Nicolae Minovici de la Băneasa, celebra casă cu clopoței și un alt corp de exponate ce ar putea să reintre în circuitul muzeal se găsește la Casa Memorială Gheorghe Marinescu. Din nefericire, casa a fost retrocedată, însă exponatele nu s-au pierdut. Se pune problema găsirii unui spațiu care să fie generos și să dea posibilitatea unui muzeu de specialitate. Francezii au o sală foarte frumoasă sub egida universității Rene Descartes la Paris, iar institutul Wellcome Trust de la Londra, care este o clădire monumentală dedicată doar istoriei medicinei, are un spațiu muzeal cu diverse expoziții care se succed.

Patografie culturală, interferența dintre psihiatrie și filozofie
Puteți să ne dați mai multe informații despre cursul de Patografie culturală pe care îl susțineți la Facultatea de Filozofie?
Patografia culturală este legată de relația dintre medicină, cultură, filozofie. Înseamnă în mare măsură explicarea biografiei unei personalități culturale pornind inclusiv de la aspectele de ordin medical. Încercăm să înțelegem destinul unui mare scriitor, al unui pictor, consemnând și aspectele medicale din viața lui. Unele sunt determinante, iar viața acelui artist nu poate fi înțeleasă fără aceste evenimente de ordin medical. Filosoful Karl Jaspers, la origine psihiatru, a scris despre Strindberg, Van Gogh, Holderlin. Cursul se raportează și la interferențele dintre filozofie și psihiatrie. Sigmund Freud, Jaques Lacan, Jean Paul Sartre, Michel Foucault, Maurice Merleau-Ponty, Carl Gustav Jung – toți au, pe lângă specificul teoriilor lor, și o componentă medicalizată certă, și un istoric al medicinei poate să ofere o înțelegere mai clară a acestor aspecte.

Computerul, un creion glorificat
În ce măsură modurile contemporane de comunicare ne vor influența dezvoltarea psihică pe viitor? De exemplu, faptul că scriem tot mai puțin și tastăm din ce în ce mai mult?
Creierul uman este foarte plastic și se adaptează foarte repede într-un anumit cadru tehnologic. Nu cred că suntem mai puțin inteligenți și nu cred că societatea se îndreaptă spre un fel de simplificare a comportamentului. Cred ca Bertrand Russel spunea că computerul, cu toată tehnologia lui, nu este altceva decât un creion glorificat. Calculatorul îți oferă foarte multe avantaje din punctul de vedere al accesării informațiilor, șansa de a avea acces la informații pe care acum 20 – 30 de ani nu le aveai decât bătătorind arhivele și vrafurile de hârtii. Pe de altă parte, s-a constatat că cititul stimulează anumite arii din creier care sunt legate de aspectul de adaptare socială, de inter-relaționare. Eu nu cred că paradigma cărții ca obiect va dispărea, cel puțin nu deocamdată.
Viteza de procesare a informațiilor impune o anumită tehnologie. Medicina de azi se bazează pe informații și discipline științifice apărute în ultimii 25 de ani. Istoria medicinei este un șir de erori și de gafe tragice de-a lungul secolelor, dar înseamnă și schimbarea unui mod de a gândi și capacitatea noastră de a simți un progres tehnologic și de adaptare a terapiilor. Numai din domeniul anesteziei și terapiei intensive progresele sunt fantastice – posibilitatea de a opera un pacient ore în șir mi se pare extraordinară.

Putem spune că marile descoperiri au fost întâmplătoare?
Unele, da. Sau atât de întâmplătoare încât lumea nu a realizat importanța lor la acel moment și au fost redescoperite într-un alt context de împrejurări, cum este antibioterapia sau ideea potrivit căreia bolile sunt date de microbi, de bacterii. Acum 100 de ani lumea se uita puțin mirată dacă le-ai fi spus că acele ”animalicule” vizibile la microscop pot genera epidemii catastrofice. Anumite aspecte arată că ceva s-a făcut și înainte, dar până nu a început revoluția lui Pasteur, până când în Europa, în Anglia, Lister nu a început să dezinfecteze plăgile cu acid carbonic, o soluție de fenol, până când Semmelweiss nu demonstrează că fără o igienă elementară se produc infecții la naștere… nu se făcuse acea schimbare de paradigmă, legarea unei boli de un agent etiologic. Sunt lucruri care ni se par banale, dar nu existau în bagajul de cunoștințe științifice în acea perioadă de timp. În 1860, 1870 încep să se clarifice aspectele legate de teoria microbiană. Microbul răspunzător de epidemiile de ciumă a fost identificat de un angajat al Institutului Pasteur, Alexandre Yersin, abia prin 1900, în Asia de Sud Est. Identificarea unei bacterii care prin 1400 a redus populația Europei cu un sfert demonstrează că anumite cunoștințe apar într-un anumit context și lumea le înțelege mult mai târziu.

Dacă am face un exercițiu de imaginație și am încerca să ne dăm seama ce se va întâmpla peste încă 100 de ani… creăm deja organe în laborator, vom ajunge să fim înlocuibili cu totul?
Ceea ce ne definește pe noi ca oameni, universul acesta psihic, amintirile, trăirile nu cred că pot fi chiar reproduse și transmise așa cum facem acum cu un stick usb…

Există atâtea progrese la nivel fizic, dar avem progrese și la nivel psihic, în ceea ce privește capacitatea de a ne controla, de exemplu?
Cred că stresul se adaptează și ne adaptează. Sunt tentat să cred că individ cu individ reluăm aceleași provocări. Dovada este ceea ce se întâmplă în viața politică internațională. Degeaba avem aceste modele extrem de grave și de negative care au marcat secolul 20. Din păcate, reapar constant astfel de personaje. Cel mai prudent este ca un istoric să nu se hazardeze în previziuni, dar poate să scrie istoria lui ”ca și cum”, așa numitele istorii contrafactuale – de tip ficțiune care se scrie încercând să creezi o realitate din care dispare un personaj. Cum ar fi fost medicina dacă nu ar fi existat Pasteur?! Cum ar fi fost medicina fără Rongen care, întâmplător, a ajuns să descopere o metodă cu care corpul uman să fie înțeles? Cum ar fi fost lumea fără Copernic sau fără Darwin? Astfel de istorii se pot face, păstrând un nivel de raționalizare, ele te ajută să înțelegi mai bine natura umană. Îmi place să spun că medicina, ca și alte domenii, asistă la sfârșitul post-modernismului. Va fi un fel de post-medicină, unde relația medic-pacient e intermediată de foarte multă tehnologie. Diagnosticele, chiar și în psihiatrie, se bazează pe criterii standardizate, extrem de precise. Progrese fantastice se vor face în domeniul protezelor, al organelor de substituție. Sunt teorii care spun că îmbătrânirea este un mecanism declanșat genetic, programat intracelular. Cromozomii au niște terminații care strâng cromozomul – telomerii. Deșirarea în timp a cromozomilor poate fi întârziată cu păstrarea integrității celulei respective pentru o perioadă mai mare de timp. Încet-încet, la nivel genetic, am putea explica niște mecanisme care țin de îmbătrânire într-un mod spectaculos. Să nu uităm că această structură gigantică din punct de vedere informatic, care este ADN-ul, conține kilometri de lanțuri de baze nucleotidice despre care nu se știe ce reprezintă – se numesc zone non-codante. O altă disciplină foarte interesantă se numește epigenetica – aceasta afirmă că noi, în timpul unei vieți, modificăm genele celulelor noastre grație experienței și interacțiunii cu mediul. Aceste modificări se transmit urmașilor, una dintre explicațiile pentru care copiii noștri sunt mai deștepți decât părinții, dar și o posibilă explicație a creșterii violențelor.

About Author

Raluca Bajenaru

Leave A Reply