De ce ați plecat din România, când, cum ?
În 1990, la prima ocazie, după ce m-au alergat minerii prin București. A fost elementul absolut declanșator, am crezut sincer că la Revoluție lucrurile se schimbă și voi fi absolut împlinit, la mine acasă. Și iluzia a ținut exact lunile acelea, până prin martie. După care mi-am luat pașaportul și am plecat.
Aveam o ofertă fermă din Canada, dar iniţial speram să rămân în Europa. N-am declinat oferta din Canada, dar am avut o înțelegere cu prof. Mircea Steriade, cel care mi-a oferit plecarea, care mi-a spus că dacă nu reușesc să găsesc ceva în Europa ușa lui mi-e deschisă. Am constatat amploarea valului care bătea dinspre Răsărit către Occident în Europa, mi-am spus că va fi destul de mare presiunea, și am plecat în Canada.
Cum a fost acolo? Dezamăgiri, succese ?
Nu, n-am avut dezamăgiri. Totul a fost minunat! Greu, greu, în sensul că este o muncă la care visam, pentru că totdeauna am crezut că rezultatele se obțin prin muncă. A fost o muncă extrem de intensă, și care nu a încetat. A trebuit să redevin student. A trebuit să învăț pentru că aveam o formațiune de inginer (Facultatea de Automatică, n.n.), iar acolo se făcea neurofiziologie. Am intrat deci în forma aceea de prăjitură, m-au pus la cuptor și asta a fost: a trebuit să performez, să aduc rezultate, să recuperez, să învăț abecedarul unei alte profesii. Am învățat lucrând, cu mâna pe obiecte. Știam că sunt angajat să fac un doctorat, și la sfârșitul doctoratului a venit un moment în care m-am oprit și m-am întrebat: dar eu de fapt ce sunt? Și mi-am dat seama că nu mai eram nici în ingineria medicală – timp de cinci ani fusesem orice altceva, dar nu inginer, şi că descoperisem un domeniu care m-a pasionat întotdeauna… Eram fericit de noua situație, începusem să am “copii”, și mă refer la rezultate.
Care a fost “copilul” care v‑a bucurat cel mai mult ?
A fost descoperirea – și asta s-a întâmplat destul de rapid – unei activități cerebrale care domină somnul, și pe care am descoperit-o la origine. În timp ce dormim creierul evoluează pe linia unor oscilații. Asta e o banalitate, se știe de când lumea; pentru anumite stări, pentru anumite structuri, patologii, pentru anumite stadii ale somnului. Majoritatea oscilațiilor erau cunoscute, studiate, lumea se străduia foarte mult să le înțeleagă. Noi am descoperit această nouă oscilație complet neașteptat. Era acolo așa cum era America, nu poți spune că ai inventat-o. Ea era acolo tot timpul, toată lumea se uita la ea, numai că n-o vedea! Noi am și văzut-o, lucram în preparația care era cea bună și cu metodologia cea mai adecvată – lucram într-un creier intact, nu “în felie”, cum se spune – lucram in vivo într-un creier intact, cu o tehnică numită înregistare neuronală intracelulară, extrem de dificilă, care de‑asta nici nu se face decât în câteva laboratoare din lume, dar care la noi era pâinea cea de toate zilele. Și descoperirea a venit într-o zi.
Am descoperit o nouă oscilație care este un fel de oscilație “master”, o oscilație principală care organizează toate celelalte oscilații. Şi care are niște explicații destul de profunde în înțelegerea sensului electrofiziologic și funcțional al somnului. Ăsta a fost norocul nostru.
Și care e sensul somnului ?
La un nivel foarte banal este ceea ce știa și bunica mea: să ne odihnim, să recuperăm de pe urma zilei. Problema e prin ce mecanisme reușim. Și aici erau divergențe, teorii, erau cei care spuneau că ne odihnim prin obnubilare – adică repaus absolut, iar neuronii nu mai fac mai nimic – și alții care spuneau că neuronii sunt foarte activi. Această oscilație ne spune că în timpul somnului neuronii când se excită, când se inhibă, când se activează, când se odihnesc. Și din acestă alternanță se naște de fapt repaosul, spre deosebire de veghe, când neuronii sunt continuu activați.
Întrebarea este de ce sunt activi în somn? Pentru că atunci trebuie să facem o serie de lucruri pe care nu le putem face în timp ce suntem treji. Ca să supraviețuim trebuie să devenim rapid complet funcționali, după somn, şi această oscilație ne permite să fim exact la limita dintre posibilitatea de a reacționa și odihnă. Acesta e un aspect. Un al doilea este faptul că în somn încercăm să nu uităm ce s-a întâmplat peste zi. Aparent, am avea posibilitatea să uităm tot, să nu facem nimic și apoi să vedem cum mai stăm cu memoria. Ceea ce face această oscilație a somnului, periodic, este o mișcare de repetiție a circuitelor implicate în memorie. Este deci foarte important ca ea să existe. În absența ei apare coma. Când ne sculăm din comă nu ştim ce-a fost, uităm lucruri, uneori şi o viață‑ntreagă. În schimb așa, dimineața când ne sculăm avem toate lucrurile care ne folosesc și de care vrem să ne-aducem aminte. Apoi există această organizare produsă de oscilația lentă, un fel de organigramă de companie – există un stăpân pe barcă, care comandă: tu faci asta, tu asta, în secvența asta… Şi care construiește acestă arhitectură a somnului.
Importantă a fost descoperirea în sine, faptul că am explicat mecanismul, unde se întâmplă. Restul poate că încă e prea speculativ, ne mai trebuie încă ani de studiu ca să ajungem până la capătul lucrurilor. Nu rămâne mai puțin faptul că, în continuare, oscilația lentă rămâne considerată una din breșele majore în cercetarea somnului.
Ea ne-a permis să ne explicăm o serie de fenomene legate de epilepsie – ăștia au fost “copiii” care au venit pe urmă. Am explicat de ce epilepsia se exacerbează în timpul somnului, într-un fel am demistificat epilepsia, pentru că am arătat că sunt mult mai mulți epileptici pe lume decât se credea, dar nu în domeniul patologicului. Și noi suntem epileptici, dar nu patologic, nu avem nevoie de medicamente.
Tot pornind de aici mi-am crescut apoi propriul “copil”, legat de importanța unor celule speciale, desconsiderate la momentul respectiv în știință, celulele gliale. Acestea sunt cunoscute de sute de ani, dar li se acordaseră funcții periferice. Ori prin cercetări am putut să împing mai departe cunoștințele despre aceste celule, și evident am revenit asupra somnului, epilepsiei, pentru ca mai apoi să mă arunc în studierea comei – este ultimul “copil” născut. Din curiozitate și din dorința de a înțelege creierul, în ansamblul lui și nu în mici particularități și felii, m-a interesat de asemenea circulația sanguină cerebrală și bariera hemato-encefalică.
Am arătat că există o funcționare multi-dimensională, în care toate elementele sunt importante. Nu putem spune că neuronii sunt importanți pentru inteligență, gliile pentru hrana neuronilor, iar sângele e important pentru oxigen. Nu, nu așa funcționează creierul. Toate astea sunt adevărate, dar unele se influențează pe celelalte și fiecare are nevoie de celelalte două. E evident că neuronii au nevoie de oxigen și de celulele gliale pentru a fi hrăniți, dar au nevoie ca celulele gliale să le semnalizeze problemele, pentru că dacă nu se ocupă de acele probleme, neuronii vor muri sau activitatea poate deveni paroxistică. De altminteri disfuncția glială este una din problemele care generează epilepsia.
Am arătat că anumite activități în general considerate mistice – pentru că nu se pot măsura – pot fi măsurate, de exemplu, deschiderea barierei hemato-encefalice. Am explicat fenomenul prin care măsura poate fi generată și cum, de exemplu în anumite anestezii, bariera hemato-encefalică poate fi întreruptă. Până acum nu se știa că se rupe prin anestezie, dar am arătat că se poate măsura, și de acum încolo cine vrea să păstreze bariera intactă în timpul anesteziei, nu are decât să măsoare, să vadă când sunt primele semne de întrerupere și să se oprească acolo.
Cum aţi denumit oscilaţia descoperită ?
Noi i-am spus la vremea respectivă, în 1993, oscilație lentă – era cea mai lentă care era cunoscută (în jur de 1 Hz) – pe urmă ne-am dat seama că era în frecvența delta, dar n‑am vrut să o denumim delta pentru că era deja o oscilație numită astfel. A rămas această denumire, care se folosește. Sunt alții care au numit‑o oscilație de două stări – up state și down state – care e un termen foarte la modă. Dar astea sunt denumiri, e mai puțin important, important este să fii acolo când se-ntâmplă.
Acum ce vă doriţi să descoperiţi, unde vă aflați ?
Visul meu e același dintotdeauna, să fiu util prin ceea ce știu, și a rămas același, nu mi-am dorit să descopăr nimic în particular. Când eram copil visul meu era să fiu Coandă. Apoi s‑a cristalizat această idee, de a fi util, productiv, și cred că a fost lucrul care m-a ajutat cel mai mult. În general încerc să mă uit acolo unde nu se uită alții – e stilul meu de a lucra, de a găsi ceva nou acolo unde alții nu văd, sau nu vor să se uite, sau nu ştiu…
Descoperirea, din punctul meu de vedere, este legată de observație, trebuie să fii un observator. Eu nu cred în cei care își propun să descopere secretul scândurii – asta înseamnă că în scândură există ceva, că ai o idee de plecare – nu spun că e rău, dar din punctul meu de vedere înseamnă că deja o parte din drum e stabilit, prefigurat, ai intrat deja într-un laț și nu mai ieși din el pentru că asta urmează să faci. Nu, mie îmi place mai mult să mă gândesc, să mă uit, să văd cum funcționează creierul, să îl înregistrez. Așa s-a întâmplat cu oscilația lentă.
Vreți să spuneți că lucrurile sunt acolo, dar noi nu le vedem ?
Exact! Exact asta este problema noastră! Sunt oameni destoinici la inventat lucruri, și sunt foarte utili. Nu sunt eu genul care să găsesc un nou tirbușon, de exemplu. Sunt genul mai liniștit, care mă uit, măsor, dacă pot, mă gândesc. Și încerc să‑mi explic ce văd. Așa s-au întâmplat toate lucrurile până acum. Tot ce vă spun erau lucruri care erau acolo, și pe care alții, grăbiți, sau care poate nu aveau cunoștințele necesare, nu le-au văzut.
Practic cum ați făcut? Aţi încercat să găsiţi un tipar pe baza observațiilor ?
Rutina pe care am învățat-o era să intrăm în celule să le măsurăm, să le stimulăm, le supuneam la tot felul de manevre electrofiziologice ca să le determinăm anumite proprietăţi. Stimulându-le, le impuneam un comportament care nu le era natural. Primul lucru pe care l-am făcut, când am reușit să fiu suficient de independent, a fost că am intrat în celulă și am lăsat-o să vorbească! Am lăsat-o să se exprime, și ea a făcut ceea ce îi era natural. Și pentru o rațiune pe care nu mi-o pot explica în nici un fel, acest lucru n-a fost făcut de nimeni până atunci. E-adevărat, nu sunt mulți cei care înregistrează celulele, dinăuntrul lor. Și asta a fost esențial! Deci e adevărat, n‑aveam mare competiție, dar ulterior ne-am uitat prin cărți, și oscilaţia lentă era acolo, era în toate cărțile de când se înregistrează electroencefalograma (EEG-ul), în somn. Ea este! Dar e amalgamată cu alte oscilații, și îți trebuie un ochi pe care eu acum îl am. În primul articol am scris că această oscilație, retrospectiv, este, se vede. Dar a trebuit să o arătăm intracelular, și atunci toată lumea a văzut‑o și a luat cunoștință de amploarea fenomenului. Ea era acolo!
Când am început să lucrez cu celulele gliale, îmi aduc aminte de o discuție cu prof. Steriade, care era un sceptic al celulelor gliale, și mi-a spus că nu sunt importante, că n-au nici un rol. Fusesem instruit că dacă se‑ntâmplă să intru într-o celulă celulă glială cu un electrod să ies în jumătatea de secundă următoare.
În momentul în care am putut să‑mi acord acest timp, m-am întrebat: Ce fac celulele gliale? Hai să le lăsăm să vorbească! Și am constatat că au multe de spus. A fost iar un început de epocă, și iată că acum sunt creditat și cu cunoștine în acest domeniu… Și după toate aceste cercetări fundamentale, la un moment dat am constatat că sunt prețuit pentru ansamblul acestor lucruri, ca de exemplu pentru cum se generează EEG. EEG este singurul lucru care poate fi înregistrat în mod foarte fiabil și reproductibil la om, și pe mine în fond asta mă interesa, aplicația clinică. Am vrut să fiu medic, dar nu eram făcut să învăț pe de rost, era epoca… Dar nu mi-am uitat acest vis, și de-asta m-am dus în inginerie biomedicală… Tot de-asta, când s-a ivit ocazia unui doctorat în neurofiziologie am sărit în el, și acum, pentru că porțile clinicii s-au deschis, m-am aruncat în ele pentru că mă interesează să fie aplicabil în clinică ceea ce știu. Iar eu din clinică îmi trag idei, și lucrez în continuare la lucruri care să fie aplicabile în clinică. Nu mă interesează dacă șobolanii se învârt în cerc la stânga sau la dreapta, decât în măsura în care există o aplicație la om.
Ce faceţi acum, cum se desfășoară o zi de lucru – studenţi, clinică …
În continuare regula muncii înverșunate este cea care domină. Lucrez atâta timp cât este nevoie, încerc să-mi drămuiesc proiectele, îmi dau seama că nu am o capacitate infinită. Am obligații legate de învățământ, din fericire am o sarcină rezonabilă, predau ceea ce îmi place și unde pot fi util. Predau cursuri de fiziologie și anestezie, câteva cursuri cu iz informatic pentru dentiști, dau cursuri de neurologie la Facultatea de medicină, cursuri de neuroștiințe sau în legătură cu neurologia pentru masteranzi sau doctoranzi.
Cum se vede România din Canada ?
Lumea cercetării este extrem de dură – competiția pentru fonduri, posturi, faimă, ego-uri, şamd… E o lume la fel de dură ca oricare alta, este supraviețuirea pentru pâinea de a doua zi, din punctul ăsta de vedere iluzii nu am. Dar e-adevărat că se derulează, poate, la un nivel diferit. Ceea ce societatea de-acolo îți dă, uneori, e această satisfacţie de a-ți spune că ești util, și din când în când îți mulțumește. Evident, te exploatează, trage tot ce e bun, dacă ești dispus să dai, dar te simți util și asta e mare lucru.
Pe cei din România îi văd așa cum vreau să-i văd. Depinde unde mă uit! Eu am plecat pentru că mi-am spus că în timpul vieții mele active nu se vor petrece schimbări care să mă satisfacă. Sunt totuși cazuri individuale, oameni pe care îi cunoști… mă uit la acești prieteni de la ASNER (Asociaţia Societatea de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România), o mână de oameni care au reuşit să facă ceea ce aș fi spus că e imposibil, și mă refer în particular la Tudor Lupescu, Bogdan Florea și la Ioana Mîndruță, care au pus pe roate ceva care părea imposibil. De ce o fac, cum? Acum îmi dau seama cum o fac și încerc să îi ajut cum pot.
Ați găsit în vis vreo soluție ?
Mi s-a-ntâmplat să visez o problemă care mă obseda de câteva zile și să mă trezesc cu soluția. Oscilația lentă!
De ce visăm atât de mult, pentru că natura nu risipește… Șe știe de ce ?
Nu se știe și probabil nu se va ști. Nu, nu cred că vom ști vreodată. Pentru că nu avem cum să aflăm. De exemplu, noi încă nu știm cum gândim.
În primul rând pentru că ne învârtim în cerc: ne folosim propriul creier ca să ne-nțelegem propriul creier. În al doilea rând, noi căutăm într‑un loc greşit – în franceză se spune “chercher midi à quatorze heures”. În al treilea rând, nu cred că noi gândim cum gândesc animalele. Avem niște mecanisme similare, paralele, dar nu cred că sunt identice, și atunci toți cei care încearcă să înțeleagă gândirea prin experimentare animală iau un drum greșit. În plus, nu putem experimenta pe om la nivelul de performanță atins la animal, din motive absolut etice și de înțeles. De-asta spun că există o limitare peste care nu putem trece.
Constantin Bălăceanu Stolnici spunea într-un interviu pentru Medica Academica că în neurologie 80% dintre bolnavi nu pot fi ajutaţi, dar fiecare e un obiect de studiu .
Ca orice statistică e falsă, e o cifră. Am un fecior de care sunt extrem de mândru, devine chirurg ortoped, am învățat de la el multe lucruri. Şi când și-a ales specialitatea, ortopedia, am fost intrigat, dacă nu chiar undeva pe marginea dezamăgirii. L‑am întrebat: de ce? Mi-a spus că pacientul va pleca de la el cu problema rezolvată, iar fericirea lui va fi să nu-l mai revadă. La neurologie e altfel, te uiți la pacient și aproape sigur știi că e pacient cronic, îl vei revedea cu o anumită frecvență, iar starea lui nu va face decât să se deterioreze. Noi, cei care ne considerăm sănătoși, suntem toți niște pacienți neurologici. Și există această identitate, singularitate a cazului. Fiecare pacient este un pacient pe care trebuie să-l descoperi. Mie asta îmi place în neurologie, este o muncă de detectiv, investighezi, ajustezi.
Credeți în minuni ?
Minuni se-ntâmplă, dar sunt lucruri pe care nu le-am privit cum trebuie. Pentru mine asta înseamnă minuni, e ceva la care nu m-am așteptat pentru că nu am privit sau nu am înțeles bine fenomenul.
Când ați fost cel mai fericit, când ați descoperit oscilația lentă ?
Aş vrea să am un fericirometru care să-mi spună când lovesc un maxim, dar n-am. Și cu oscilația lentă, a fost un moment în care am strigat evrika, dar fericirea s-a înșiruit pe un an de zile, cât au durat investigarea și rafinarea datelor, an în care au fost momente de maximă disperare și de maximă fericire. Am însă o baterie ascunsă, o baterie de rezervă, care este muzica. Cânt la vioară! Anii de mare fericire au fost în facultate, când am cântat atât cu Orchestra inginerilor, cât și cu a medicilor. Acum șase ani a fost Orchestra inginerilor în turneu și m-au căutat să dau concert cu ei la New York, am cântat, ceea ce a fost un moment de maximă fericire. Am două orchestre în care cânt, orchestra medicilor din Montreal – “I Medici di McGill”, și de două ori pe an în World Doctors Orchestra. Anul acesta avem un concert pe 11 septembrie la Washington și în decembrie două concerte în China.
Ce compozitor vă place? Ce vă place cel mai mult să cântați ?
Mi-ar place să acompaniez Ultimele patru cântece ale compozitorului german Richard Strauss. Pentru mine, e cel care îmi vorbește. <<<
