Prof. Peter Manu, Hofstra University, New York: România nu are o carte de vizită în publicistica medicală

0

manu01Cercetarea medicală și modul cum este ea reflectată în publicistica medicală românească și internațională este comentată de Prof. Peter Manu, cercetător și clinician, specialist în medicină internă și psihiatrie, Univ. Hofstra, New York. România nu are o carte de vizită în publicistica medicală, o excepție în rândul statelor cu care îndeobște ne comparăm, precum Polonia, Ungaria sau Republica Cehă, iar rezultatele nesatisfăcătoare ale cercetării medicale, reflectate în materialele publicate, sunt tributare regulilor administrative de promovare academică, în primul rând, și abia apoi finanțării reduse.

Ca profesionist pornit din România, cum se vede din SUA cercetarea medicală românească?

Pot să spun că sunt câteva personalități medicale românești cu vizibilitate la nivel internațional, precum Prof. Dan Dumitrascu, Prof. Irinel Popescu, Prof. Dragoș Vinereanu și alții, care după părerea mea au multe elemente comune care îi favorizează – sunt oameni relativ tineri, care au petrecut după Revoluție un timp substanțial în străinătate învățând și publicând alături de cei de-acolo, care s-au întors ulterior înapoi în țară și au continuat pe această direcție. Există anumite trăsături comune ale acestui grup și ei pot să fie folosiți ca model de cei care vor să crească vizibilitatea României din acest punct de vedere.

Cum vedeți potențialul de cercetare medicală? 

Cred că potențialul de cercetare medicală în România este, din păcate, relativ modest, și asta se reflectă foarte clar și în poziția pe care facultățile de medicină o ocupă în orice clasament internațional. România este la coada plutonului, chiar dacă nu e chiar lanterna roșie ea este acolo, la coada clasamentului. Urmăresc turul Franței, și există un grup de 10 – 15 oameni care sunt întotdeauna la coada plutonului – sunt cicliști buni, pentru că rezistă miilor de km, dar nu câștigă niciodată nicio etapă, sunt doar acolo. Ei bine, așa se vede România din punct de vedere al performanței academice. E acolo, cu Bulgaria, cu Letonia, cu Albania, clar inferioară Ungariei, Poloniei și Cehiei.

Problema care mi se pare cât se poate de curioasă e următoarea – e clar că România suferă acum pentru că mulți oameni talentați au plecat din țară, și marea lor majoritate nu au, în acest moment, niciun fel de dorință de a se întoarce. Asta nu înseamnă că în România nu au rămas foarte mulți oameni cu talent și idei. Problema e că acești oameni nu par să fie implicați în cercetare, ci în activitățile clinice care produc sănătate și fonduri pentru ei înșiși. Cercetarea în România – adică publicațiile, pentru că la asta pot să mă uit – pare să fie rezultatul unor procese administrative. Pentru că acordarea unui titlu didactic în România ține de numărul de publicații, în principal, și de calitatea lor. Pentru a fi promovați la gradul de conferențiar trebuie să producă un anumit set de lucrări.

Ca să devii conferențiar trebuie să publici foarte mult, dar dacă ești conferențiar nu mai trebuie să publici așa mult. Și atunci procesul e inversat, e cu capul în jos. În Statele Unite productivitatea cea mai mare în cercetarea academică este la 40 – 45 ani, apoi există un al doilea vârf de performanță în jur de 55 de ani. În primul grup sunt oameni agresivi, tineri, care vor să ajungă șefi de departamente, profesori.

Deci și în SUA este o asemenea tendință…

Acest prim grup e, într-o oarecare măsură, superpozabil faptelor din România. Pe de altă parte, cel de-al doilea vârf, cel de la 55 de ani încolo, nu pare să mai existe în România. Cineva deja profesor, în România, cu excepția faptului că să-și mai arate abilitatea pentru un doctorat sau pentru granturi, nu persistă, nu ajunge la un alt vârf de productivitate care să reflecte maturizarea, eficiența, crearea unui echipe multidisciplinare, implicarea în cercetări multicentrice. Există oameni în România, profesori, care nu publică! Este de necrezut și de neacceptat, pentru că atunci ar trebui să fie productivitatea cea mai mare… Sunt foarte puține cazuri în care am văzut un program de cercetare continuă al unei persoane sau grup pentru o perioadă îndelungată, cu consistență, regularitate, ritmicitate, care să ducă la publicații din ce în ce mai bune. Nu există așa ceva!

Sunt câteva cazuri – prof. Adrian Covic din Iași, prof. Dragoș Vinereanu, dar aceste excepții se numără pe degetele de la o mână. În România există cam 400 de reviste științifice, în general, și vreo 60 de reviste medicale, dar întrebarea este câte au valoare?! Ei bine, există o singură revistă care are valoare, scoasă la Cluj de prof. Monica Acalovski, este o revistă de boli digestive – este în engleză, are un factor de impact rezonabil… dar în afară de această revistă nu există nicio revistă notabilă.

De ce?

Un motiv este că multe reviste sunt în română, și, chiar cu abstracte în engleză, nu au nicio șansă să fie vreodată indexate de Thomson Reuters. În al doilea rând, revistele medicale din România se pot împărți în câteva categorii: prima, revistele societăților profesionale – există o revistă de cardiologie, urologie, a Societății de medicină internă, etc. Aceste reviste sunt legitime. Chiar dacă nu sunt bune, răspund unui imperativ instituțional. Societățile fac congrese, vin oameni cu rodul cercetării lor și trebuie să fie făcut public acest efort. Aceste reviste sunt justificate – ele nu vor ajunge niciodată să fie acceptate internațional, pentru că sunt de uz intern. Nu contribuie mult la nimic, dar fac parte din țesătura specialităților.

Există însă și reviste care aparțin unor instituții locale – două reviste la Brașov, două la Sibiu, una la Arad, 4 – 5 la București, există Clujul Medical, nu știu dacă nu și Galațiul are o revistă, există Pagini medicale bârlădene, a Spitalului municipal din Bârlad. Există deci reviste care nu au legătură cu specialitatea, ci cu un orgoliu instituțional de a avea o revistă. Aceste reviste nu se justifică.

Toate universitățile au revistele lor, dar aceste reviste nu se justifică, pentru că materialele pot apărea în revistele societăților specializate. Sunt foarte puține universități în SUA care au revistele lor. Noi nu avem, și eu sunt la o universitate foarte mare. Nu e nevoie! Atâta vreme cât articolul meu de cardiologie poate să meargă în revista Societății de cardiologie, de ce l-aș pune împreună cu un articol de biochimie în revista universității?!

Apoi, există reviste “personale” – nu dau nume, nu vreau să intru într-o asemenea discuție, dar există reviste create de persoane sau grupuri de persoane care se reprezintă pe ele însele. Nu reprezintă o instituție, o specialitate, dar sunt autonome. Este o altă categorie de reviste care nu se justifică absolut în niciun fel. Problema interesantă este că cu toate aceste reviste, pentru care Colegiul Medicilor dă credite, România este, în acest moment, după părerea mea, singura țară din Europa care nu are o revistă săptămânală de medicină. Cum e British Medical Journal, de exemplu, în Marea Britanie.

Există un săptămânal, dar care nu se compară cu British Medical Journal, unde se publică cele mai bune cercetări din lume, sau cu JAMA, revista săptămânală a Asociației Medicale Americane. Nu se compară cu săptămânalul medical vienez, munchenez, sau cu Minerva medica (Italia). Există o revistă săptămânală și în Ungaria.

Dar cred că nu putem avea reviste de top, atâta vreme cât am vorbit de situația grea a cercetării medicale din România. Practic, nu putem avea reviste medicale mai bune decât cercetarea pe care o avem. Nu se poate una fără alta.

Este un mod radical de a pune problema. Sigur, aveți dreptate, dar publicațiile medicale și publicarea, în medicină, este importantă pentru dezvoltarea tinerilor. E adevărat, calitatea articolelor medicale publicate în România nu este grozavă, pe de altă parte sunt numeroase articole ale cercetătorilor din România pe care le publică în străinătate. După părerea mea, într-un an producția editorială din România produce 150 de materiale în reviste indexate ISI, și dacă am avea o revistă națională în care am publica jumătate din articole, ar fi un progres foarte mare. Nu numai pentru cercetătorii care au publicat, ci ar fi o carte de vizită pentru România. Ori România nu are în momentul de față o carte de vizită în publicistica medicală. A avut-o la un moment dat cu revista acad. Laurențiu Popescu, dar a fost vândută și acum e o revistă britanică. În acest moment România nu poate spune – cu excepția revistei de la Cluj care reflectă un efort local și poate reprezenta gastroenterologia românească, un domeniu îngust – că are o asemenea carte de vizită. Dar ce facem cu celelalte specialități?! Ăsta este rezultatul fragmentării. Cine poate publica în străinătate nu va publica vreodată acel articol în România în acest moment, nu există niciun fel de motivație. Și atunci nici acest strat subțire de elite ale medicinii românești nu contribuie la promovarea României, ci la promovarea lor personală și a revistelor la care trimit. Nu numai că avem diasporă, dar avem și acest export de calitate.

Dar care ar fi soluția, cine ar trebui să-și asume această revistă?

După părerea mea, e foarte bine ca oamenii din România să publice cel mai sus posibil. Astfel, întotdeauna vor trimite articolele în străinătate, și pentru mulți ani de-aici înainte. Câți vor reuși și cât de perseverent trebuie să fii e o discuție foarte interesantă. Una din grijile mele foarte mari de când am preluat revista American Journal of Therapeutics este să încerc să înțeleg dacă cumva există un fel de discriminare negativă față de manuscrise trimise din estul Europei sau din China, India și țări care nu fac parte din circuitul de elită al valorilor.

Și există?

Eu nu cred că există, oricum nu explicit. Pe de altă parte, la revistă primesc zilnic trei articole pentru evaluare și eventuală publicare, iar cel puțin două sunt din China. Există o avalanșă de manuscrise la care oameni din România sau țări mai mici nu vor rezista niciodată. Producția este atât de mare, încât și dacă numai 5% din manuscrise se publică, vor întrece cu mult orice posibilitate de publicare care vine din alte țări oarecum dezavantajate, cum e și România. Competiția românilor nu e cu SUA sau Canada, ci cu chinezii și indienii, iar în această competiție nu au nicio șansă din punct de vedere numeric. Toate locurile libere, când nu vor fi luate de americani, canadieni sau oameni din Europa de vest, vor fi luate de chinezi și indieni. Este aritmetică, până la urmă. De asta e crucial ca România să încerce un proces rațional de evaluare a publicisticii naționale, care să colecteze cele mai bune articole produse în România.

Eventual ale celor care nu au reușit să fie publicate la nivel internațional.

Asta nu e o problemă, pentru că lucrurile sunt progresive. Dacă pragul revistei crește, e posibil ca oamenii să dorească să publice în ea decât să meargă la o revistă mult mai mare. Acest lucru lipsește total acum. Eu nu văd niciun fel de coagulare, niciun fel de efort de a-i aduna împreună pe cei care produc reviste medicale – nu mi-e foarte clar cine ar trebui să facă acest efort de clarificare, de coagulare. În orice caz acest lucru e o excepție în Europa, trebuie să spun foarte clar.

România este una din puținele țări europene care nu are o carte de vizită în publicistica medicală. Foarte dramatic și foarte clar!

Academia de Științe Medicale ar putea fi și locul acestor discuții, ar avea și oamenii care pot să canalizeze lucrări către o asemenea revistă, și apoi Academia Română, prin Secția de științe medicale. După părerea mea și Colegiul medicilor și Consiliul rectorilor s-ar putea implica.

Problema nu e ce grup de oameni și din ce instituție, ci de a realiza că este nevoie de acest lucru, pentru că altfel șansa românilor de a publica în străinătate va scădea din ce în ce mai mult. Intră în competiție cu mase uriașe de cercetători din țările pomenite, dar și din Brazilia, estul Asiei. Iar calitatea articolelor nu poate decât să scadă, pentru că motivația nu este acolo, pentru că bugetul pentru cercetare medicală este extraordinar de mic, mai mic decât oriunde în UE, și pentru că oamenii cu interes major în cercetare au plecat sau vor pleca. Este o situație care nu poate decât să se deterioreze, și problema este care sunt factorii remediabili – după părerea mea, o reevaluare a publicisticii medicale ar fi benefică. De exemplu, există două reviste de psihiatrie – Revista română de psihiatrie și Revista de psihiatrie a copilului și adolescentului. Fiecare număr are cam 6 articole și sub 42 de pagini. De ce are nevoie România de două reviste diferite, când poate avea una singură, cu două secțiuni? Dar asta scade valoarea fiecăreia. Problema nu e să fragmentezi, ci să aduni. În România există acest proces inexplicabil în mod rațional, dar explicabil local. E foarte straniu, trebuie să spun.

În SUA, motivația vine și din implicarea în valorificarea rezultatelor…

Lucrez într-un Departament care primește 30 milioane dolari pe an fonduri pentru cercetare, și suntem foarte productivi. Bănuiesc că Departamentul meu – din una din cele 150 de facultăți de medicină din SUA – publică mai mult decât tot ce vine din România, cu un buget mult mai mic. Acești oameni fac numai cercetare cu bani din afară, granturi. Eu nu văd un proces de valorificare prin brevete sau invenții. Ce văd e un fel de consistență a temei! De exemplu, șeful nostru din 1976 se uită la un singur lucru: la efectul antipsihoticelor în schizofrenie. Este cineva care a făcut asta întreaga carieră. Avem un grup de 6 oameni care fac numai genomica schizofreniei – asta fac, asta publică, pentru asta obțin granturi și prin asta sunt cunoscuți în întreaga lume. Ceea ce lipsește în România nu e ideea de valorificare, ci ideea de a sta cu proiectul, de a avea posibilitatea de a spune: această temă va dura 15 ani! Am să vă dau un exemplu, Programul de transplant hepatic al prof. Irinel Popescu. Când a pornit programul lui de transplant s-a angajat într‑un proces care va dura până la urmă 25 sau 30 de ani. A pornit de la 0, a ajuns la 150 de transplanturi pe an, a deschis al doilea centru, să sperăm că o să deschidă un al treilea centru într-o altă zonă a României… E o operă de-o viață! Nu poți să treci la un alt subiect peste 2 ani și să începi altceva. Problema nu este numai faptul că nu sunt bani, ci că nu există această stabilitate conceptuală, această consistență de gândire. Să începi acum ceva pe care să speri că îl termini peste 10 ani. În România nu există marile registre naționale pentru marile boli, sau dacă există sunt periferice. Există oameni care sunt implicați, dar nu pot să facă cercetări epidemiologice de durată în România. Și asta e o schimbare pentru România, pentru că acum 40 de ani când eram secundar la prof. Bruckner, la Colentina, exista un studiu epidemiologic care a durat 14 ani. Atunci, în comunism, se puteau plănui proiecte de mare anvergură care să producă rezultate publicabile în străinătate, pe când acum articolele sunt ale doctoranzilor și ale celor care vor să prindă cele 3 – 4 articole care să le permită să candideze pentru un post de conferențiar.

D-na Prof. Maya Simionescu are o producție de cercetare egală cu a oricărui centru important din străinătate. Deci se poate și în România. Însă Dna Simionescu are program de cercetare de 40 de ani, din anii ’80. Nu cred că lipsesc cercetătorii, ci o viziune pe termen lung și un angajament pe termen lung. Acad. Laurențiu Popescu avea proiectul telocitelor, eu nu discut valoarea acestui proiect, ci evidențiez acest angajament. Cred că în afara proiectului de transplant hepatic al Prof. Irinel Popescu, cel al Mayei Simionescu, al lui Laurentiu Popescu și al prof. Ionescu-Târgoviște, implicat în genetica diabetului de ani de zile, eu nu văd acest angajament, singurul care poate să producă știință mare. Nu există știință mare în afara acestui angajament.

Cred ca trebuie să schimbăm foarte multe ca să ajungem aici.

Sistemul de promovare academică din România distruge cercetarea medicală. E ca o ecuație. Ceea ce trebuie schimbat este procesul de promovare academică. Eu cred că în România în acest moment cercetarea medicală trebuie centralizată, nu dispersată, iar criteriile de promovare academică trebuie aibă două direcții – clinicieni superbi și buni educatori care să poată fi promovați până la profesori fără să fie nevoie să publice, și un al doilea culoar de promovare, paralel, care să încurajeze cercetarea pentru oameni selectați. Problema e că în România există o imobilitate extraordinară, cei care au terminat în București nu se vor gândi niciodată să plece cercetători la Iași sau la Cluj, dar sunt gata oricând să plece la Lyon. Nu pot înțelege această atitudine parohială în România și această disponibilitate extraordinară în afara României. Orice profesor în România a devenit profesor acolo unde a terminat facultatea, nu în altă parte. Nu există niciun fel de “transplant”.

Sunteți, de puțin timp, Redactor-șef la American Journal of Therapeutics.  

Vreau să fac un apel prin acest interviu și să îi încurajez pe cercetătorii din România să trimită materiale la American Journal of Therapeutics. Cu toate că eu nu cred că există acea discriminare negativă, aici cercetătorii români vor fi întotdeauna bineveniți și vor fi tratați perfect egal cu oricine altcineva. Eu în acest moment am început să folosesc bunăvoința colegilor mei din România ca să devină reviewers pentru articolele care sunt trimise din alte părți.

Cred că România are talent și în evalua, și în a produce. Cât voi produce această revistă cercetătorii din România nu vor fi niciodată discriminați și lucrările lor vor fi evaluate imparțial, cu bunăvoință și cu ideea de a include, pe cât se poate, în circuitul publicistic din Statele Unite. E un angajament personal pe care îl fac și mă simt confortabil să îl fac, deoarece cred în talentul oamenilor din România, cu toate că sistemul de cercetare și de publicistică medicală trebuie reevaluat. Dar nu oamenii! Ei nu trebuie discriminați, indiferent de unde vin și ce sunt.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply