Înainte de a nu mai avea

0

Pare cam ciudat titlul acesta de editorial, și destul de previzibil. Dar este un risc pe care mi-l asum, pentru că mult prea des nu realizăm cât de bine ne este decât când nu mai suntem, nu mai avem, nu mai putem. Se pare că nu apreciem decât prin lipsă, decât atunci când am distrus punți și, uneori, chiar ceea ce am clădit chiar noi înșine cu mare efort. O fi doar… natura umană?!

Despre medici se spun atâtea câte se pot spune despre orice domeniu și despre orice om. Lumini și umbre în proporții atât de diferite, câți suntem pe lume. Experiențele noastre, ale tuturor, cu sistemul medical sunt la fel de diferite. De la foarte bune, cu oameni cărora le datorăm viața, la foarte proaste, când un accident banal, din vina cuiva sau însăși a întâmplării, s-a întâmplat o catastrofă. Cred că de fapt chiar aici trebuie să umblăm acum, la reglajul fin al standardizării, al predictibilității, al responsabilității, al eficienței, vizavi de tot – banii contribuabililor, care suntem și noi, sistemul care ne ține sănătoși și ne plătește, autorități, reprezentanți și reprezentați. Da, e bun și eroismul, dar nimeni n-are nevoie de eroi morți sau în burn-out. Avem nevoie de eroi, dar tot atât de mult pe cât avem nevoie și de acarul Păun.

M-a impresionat un comentariu recent scris de o româncă din Australia; îi apăra pe medicii români și inventaria experiența ei cu sistemul de sănătate din România – cum a născut într-un spital din București și a fost îngrijită exemplar fără să dea niciun pic de șpagă, cum a fost internată și operată de alte două ori în alte două spitale și îngrijită bine, tot la fel, și tot fără să dea nici șpagă. Și cum acum, în Australia, se chinuia de o lună să-și programeze copilul la o asistentă – nu la medic! – iar pentru o operație de menisc decontată cineva era pe lista de așteptare de un an. O prietenă s-a operat în Franța pentru boala Parkinson și nici nu a văzut măcar chirurgul, în timp ce aici cred că nimeni, sau aproape nimeni nu operează un pacient fără să îl vadă. Mda, unii ar putea spune că trebuie să-și ia dreptul… Alții că am dat doar două exemple, ambele negative.

Da, viața e plină de nuanțe. Dar e corect să le dăm o șansă și celor frumoase. E doar o chestie de atitudine.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply