Diabetul – boală a individului, familiei și societății

0


Adrian e tată de familie, are o fată frumoasă, cu păr ondulat castaniu, și o soție care îl iubește. Amândouă îl urmăresc cu ochi grijulii – ce și cum mănâncă, dacă s-a odihnit suficient, dacă e bine dispus… Suntem la restaurant și abia dacă am terminat de mâncat, când văd că Adrian – care stă chiar lângă mine – scoate o seringă, își suflecă mâneca și își face insulina. Adrian are diabet. Gestul lui m-a luat prin surprindere. N-am mai văzut pe nimeni făcându-și insulina așa, lângă mine, la restaurant, într-un gest de normalitate. Abia atunci înțeleg grija femeilor din viața lui. Vor să îl aibă, ca soț și tată, lângă ele, cât mai mult timp. Vor să fie prezentla nunta fetei, programată peste 1 – 2 ani. Aflu că nu, nu mai lucrează, e pensionat.Deja se manifestă pregnant consecințele diabetului, pe care îl are de foartemult timp. Nu, nu dansează. Cine o să conducă spre casă, pe drumul deîntoarcere, tocmai până la Iași?! Soția. El nu mai conduce demult, din cauzaochilor. Diabetul i-a afectat vederea. Adrian e supraponderal, dar are unsuflet de aur. Și un râs sănătos, curg poantele una după alta și toți meseniirâd. Cam pe la mijlocul nunții, Adrian se retrage. E prea mult pentru el, ne spun fetele.

Soțul Dnei Ica, cu care am fost colegă deserviciu, a murit cu ani în urmă de diabet. A fost primul meu contact cu diabetul. Mi-l amintesc când venea la bancă, cu ochelari fumurii, și mă saluta. Nu era gras. Păi la diabet nu ești neapărat foarte gras, îmi explica Dna Ica: “Este extrem de bolnav – diabetul e o boală a naibii, foarte grea! Nu te vindeci de diabet. Mori încet, din cauza complicațiilor”. Mie nu mi se părea chiar așa de bolnav, doar ochelarii săi foarte închiși la culoare, iarna, erau cam ciudați. Într-o zi am aflat că a murit. Și Dna Ica a purtat doliu un an de zile.

Livia mi-e colegă, e jurnalistă. Angrenată în stresul zilnic al știrilor – care să fie mai nouă, mai exclusivă, mai documentată, mai verificată și mai bine împachetată. Ea e foarte fit, subțire ca o silfidă, nici n-ai spune că are diabet. Totuși are, pe fond de stress. Anii de stress din presă și-au spus cuvântul. Își ia glicemia în fiecare dimineață. Fata ei are 10 ani. Știe cât trebuie să fie, se îngrijorează dacă mama are glicemia 150. “Mami, stai liniștită, nu te stresa. Ai grijă de tine!”, îi recomandă grijulie.

Diabetul este o boală a întregii familii. Toți membri familiei intră în rutina zilnică a pacientului cu diabet. Știu ceînseamnă tratamentul, cum trebuie luat, au grijă de pacient și de respectarearitualului de tratament.

Am descris succint numai trei situații, trei oameni, treiexperiențe de viață cu un singur numitor comun – diabetul. În lume sunt 425 demilioane de oameni care au diabet. În România aproape 2 milioane – cifra precisă ar fi 1,8 milioane, rezultată în urma studiului PREDATORR, derulat de Societatea Română de Diabet și Boli Metabolice. Iar viitorul sună și mai amenințător, pentru că amploarea fenomenului îi face pe specialiști să vorbească despre o epidemie de diabet. Nu, nu e o boală molipsitoare, dar se răspândește ca și cum ar fi molipsitoare. Și deocamdată se pare că omenirea n-o poate controla.

Acad. Constantin Ionescu-Tîrgoviște este unul dintre profesioniștii domeniului, clinician și cercetător pentru “cauza primară” a acestei boli. În paralel, s-a concentrat pe promovarea moștenirii științifice inestimabile a lui Nicolae Paulescu, “cel mai mare savant pe carel-a avut România, descoperitorul incontestabil al insulinei”. Deși publicate în revistele franceze științifice ale vremii, lucrările sale de pionierat nu au avut răsunetul pe care îl meritau. “Ignorarea lucrărilor lui Paulescu a întârziat gândirea corectă a patogeniei diabetului cu cel puțin o jumătate de secol”, îmi spune Prof.Ionescu-Tîrgoviște.

În 2006, la dezvelirea bustului lui Paulescu în curtea Institutului bucureștean cu același nume, Prof. Sir George Alberti (UK), una dintre cele mai proeminente figuri științifice ale lumii, exclama, după ce a citit lucrarea savantului român, publicată în august 1921: “Domle, păi omul ăsta a descris magistral toate funcțiile metabolice ale insulinei!”. De-abia ulterior cercetătorii au înțeles că insulina nu înseamnă numai efect hipoglicemiant, ci are efect și pe metabolismul proteic și al lipidelor. “Paulescu a înțeles lucrul acesta cu 70 de ani înainte de a-l înțelege și accepta noi”, explică Acad. prof.Ionescu-Tîrgoviște.

În 1941, România înființa, rod al strădaniei prof. Ion Pavel, diabetolog român de anvergură internațională, primul Registru de diabet dintr-o capitală europeană. Din 30 noiembrie 1941 până în prezent, aici au fost introduși neîntrerupt peste 300.000 de pacienți diabetici. Înregistrarea primilor o mie de pacienți a fost stimulată de o cartelă pentru carne, aliment greu degăsit în perioada războiului, la care aveau dreptul pacienții cu diabet. Tot o prioritate a fost înființarea, în 1947, a unui centru antidiabetic unde erau angajate asistente sociale, pentru a-l ajuta pe pacientul diabetic să-și managerieze boala.

Deși specialiștii din diabet spun că în tratament progresele în tratamentul și managementul bolii sunt ca de la telefonul fix la smartphone-ul de astăzi, există încă nevoi nesatisfăcute.

Astăzi, mare parte dintre pacienți reușesc să atingă controlul glicemic cu o singură administrare pe zi, deși riscul de hipoglicemie se menține. Din păcate, variațiile glicemice foarte mari au un prognostic negativ, pentru că rămân “încrustate” în istoricul medical al pacientului, afectând rinichii, inima, retina, arterele și venele.

O altă provocare este aderența la tratament. Practic, unul din doi pacienți nu își urmează tratamentul, care nu e ieftin și este  decontat de Casa de asigurări din banii noștri, ai tuturor, în cadrul Progamului Național de Diabet. Cauzele sunt multiple – faptul că este permanent, de-a lungul multor ani de zile, precum și complexitatea tratamentului, contribuie la lipsa de aderență.

Deși până acum omenirea nu a înregistrat rezultate concrete în controlul epidemiei de diabet, parte din soluție se află în educație și prevenție. Populația trebuie să conștientizeze factorii de risc și să ia măsuri concrete legate de stil de viață – să încorporeze sportul în viața zilnică, să reducă grăsimile, zaharurile, alimentele procesate, nivelul de stres. Însă singură educația nu va putea elimina toate cazurile de diabet.

În această perspectivă, faptul că în România există Programul de diabet este benefic – medicul poate alege tratamentul indiferent de constrângerile financiare. Însă, spun specialiștii, ar trebui să vină la pachet cu o responsabilitate a pacientului vizavi de tratamentul său, acordat gratuit.

Programul de diabet a fost completat recent cu crearea unui program special pentru copiii cu diabet de tip 1, pentru care sunt decontate, de puțin timp, sistemele de monitorizare continuă a glicemiei pe bază de senzori și pompele de insulină cu senzori de monitorizare continuă a glicemiei.

Un alt avantaj al României este faptul că există medici și o specialitate dedicată, diabetologia, spre deosebire de cea mai mare partea planetei, unde această specialitate intră în competența medicului endocrinolog. Reversul medaliei este că sunt prea puțini pentru câți pacienți tratează, pentru că sunt diabetologi care văd 30-40 pacienți/zi.

Exportul paralel – o realitate și un fenomen legal, totodată, impulsionat la noi de politica prețurilor minime la medicamente, cele mai mici din Europa – afectează și insulinele, medicamente scumpe care sunt re-exportate din România și revândute pe piețele vestice, la prețuri mult mai mari.

Cea mai mare provocare este că deși avem un program gratuit de diabet, jumătate dintre pacienți sunt încă nediagnosticați. Acest lucru a fost evidențiat și de studiul PREDATORR, dar și de comparațiile cu state similare, precum Cehia și Ungaria. Una dintre marile provocări este atragerea acestor pacienți, încă în afara oricărui tratament. Acum, diagnosticul diabetului nu mai este o problemă. Însă rolul medicinei primare este determinant.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply