Pentru un jurnalist, prof. Siviu Constantinoiu e un interlocutor savuros. Ceea ce spune prinde viață și mi se derulează prin fața ochilor imagini care au fost cândva reale, întâlniri, dialoguri. Mă face să văd medicina de dincolo de CV-ul său, cea învățată pas cu pas, în nopți de gardă și tone de „scriptologie”. Are har de povestitor, ca Ion Creangă.
Pentru echipa sa, este șeful ferm, direct, care mai ridică tonul, care observă cele mai mici detalii și vrea ca lucrurile să fie făcute în spital riguros, ca în propria-ți casă.
Pentru pacienți și familiile lor este, cu siguranță, omul care aduce veștile cele mai așteptate… și care nu uită să-și ia cu el buna dispoziție, mărind puterea celor 25 de procente de optimism cu care pacientul însuși trebuie să contribuie la o operație reușită. Se consideră un chirurg tipic, care face intervenția cu cele mai mari șanse să meargă bine – o creație cu material unic.
Care este patologia pe care o operați cel mai des?
Cea mai frecventă boală din lume este boala de reflux gastroesofagian. În America, din zece americani, patru au reflux. Operăm multe hernii hiatale și boli de reflux, dar și multe cancere de esofag și cancere ale joncțiunii esogastrice, localizarea cea mai dificilă a tubului digestiv.
Care sunt cauzele acestor patologii? Există unele specifice pentru România?
Intervin clar fumatul și băuturile alcoolice tari. Aceste boli se dezvoltă pe alimentația bogată în afumături. Zone endemice cu cancer gastric și cancer de esofag în România sunt Mureș-Harghita-Covasna și Banatul. Acolo se bea pălincă tare, se mănâncă gras și afumat.
În lume sunt multe zone endemice, de exemplu zona Honan din China, țările din jurul Caspicei și țările caucaziene, Iranul, Franța – mai mult prin Normandia, tot din cauza unor obiceiuri alimentare.
Poluarea are un impact?
Nu în mod direct. Au un impact obiceiurile alimentare. De exemplu, există populații musulmane unde bărbatul mănâncă primul și familia așteaptă. Atunci, el va servi o ciorbă foarte caldă și acest traumatism termic repetat zeci de ani arată de ce bărbații fac mult mai des cancer de esofag decât femeile. În America de Sud, se bea mult ceai de mate, care se pare că intervine în apariția acestor afecțiuni. O altă cauză s-a dovedit a fi deficitul de molibden, zinc, de oligoelemente din alimentație.
O altă cauză este prezența anumitor afecțiuni considerate stări precanceroase; de exemplu, pentru esofag, este cazul bolnavilor care înghit în scop de suicid sau accidental substanțe corozive și fac stenoze, dar nu îndeajuns de strânse încât să le pui gastrostome sau jejunostome. Ei mănâncă pe esofagul care a mai suferit și dilatații zeci de ani, iar traseul elementelor prin acest defileu rigid – esofagul stenozat – reprezintă un traumatism care zi de zi, an de an, induce cancer pe cicatricea post-caustică. Stări precanceroase mai sunt: disfagia sideropenică, diverticulii de esofag, acalazia cardia – o tulburare de motilitate în care bolnavul nu poate să înghită.
Din stofa pacientului, un nou esofag
Care este patologia cel mai dificil de operat din această zonă?
Patologia cancerului de esofag este una grea. Esofagul e, la prima vedere, un organ simplu – pare a fi o țeavă care unește cavitatea buco-faringiană cu stomacul. Dar nu e așa. Este un organ foarte complex, un conduct muscular aflat sub un control umoral, endocrin și nervos foarte strict. Anumiți hormoni îl influențează în felul în care se evacuează și se contractă, anumite medicamente, anumite alimente – cafeaua tare, ceaiul, alcoolul și nicotina scad presiunea în sfincterul esofagian inferior și atunci apare refluxul gastroesofagian. În plus, este un organ lung și situat în partea profundă a organismului. Și esofagul cervical este profund la nivelul gâtului, dar esofagul toracic și cel abdominal nu se poate palpa. Doar mijloacele paraclinice reușesc să îl sondeze – endoscopia, tranzitul baritat, tomografia, rezonanța magnetică pot diagnostica ceva.
Pe lângă asta, un chirurg care abordează chirurgia de esofag trebuie să fie un bun chirurg generalist, să aibă noțiuni bune de chirurgie vasculară pentru că face reconstrucție, deci nu numai ectomii, ci și plastii. Trebuie să faci din stofa pacientului – dintr‑un stomac, intestin sau colon – un alt esofag într-o singură operație. Este important să aibă cunoștințe de chirurgie toracică, de chirurgie cervicală – O.R.L., buco-maxilo-facială, chiar chirurgie plastică, chirurgie laparoscopică și chirurgie oncologică.
Cât a durat cea mai lungă operație pe care ați realizat-o?
Cea mai lungă operație pe care am executat-o vreodată – numită Moreno-Gonzalez – i-am făcut-o unui coleg de liceu care avea un cancer de cardia întins atât de mult pe esofag încât în aceeași ședință am fost nevoit să îi fac o gastroectomie totală, să îi scot tot stomacul, splina, marele epiploon, ganglionii din jurul stomacului și esofagului, tot esofagul printr-un procedeu special abdomino-cervical, fără să-i deschid toracele și i-am făcut o reconstrucție cu colon stâng. A mers excepțional, a trăit vreo șapte ani după care a murit de cu totul altceva.
Operația a ținut nouă ore și jumătate. Era un individ la 1,90 m… în astfel de cazuri e mai greu să faci operații. Japonezii raportează tot felul de operații la congrese, dar tipul de japonez e altul – ei sunt mai micuți, cu gâtul scurt, cu esofagul scurt, tipul asiatic e mai ușor de operat din acest punct de vedere, spre deosebire de tipul european.
Suturi manuale, înaintea staplerelor de sute de dolari
În ce măsură sunt interesați tinerii să se orienteze spre chirurgie și să rămână în țară?
Când începe un nou an universitar, mă uit în sală și spun: „Din toată seria, trei sau patru cred că o să faceți chirurgie” și mă orientez în general bine. Îi citesc după figură, după temperament.
Nu e chiar o mare concurență la chirurgia generală, pentru că ei văd când fac stagiile – e vorba de un efort extraordinar, stai de dimineața până seara în spital, ai operații lungi, grele, rezultate nu totdeauna satisfăcătoare, deși românii au obținut rezultate comparabile pe plan european, similare, de exemplu, ca număr de cazuri operate și ca statistici cu cele din Spitalul Edouard Herriot din Lyon. Acolo au tot ce le trebuie, noi de multe ori operăm cu diverse improvizații. Dar românul are un talent de a găsi tot felul de artificii, de a-și confecționa alternative artizanale cu care reușește să supraviețuiască.
Operați cu instrumente artizanale?
Nu chiar în sensul strict… Dacă nu avem staplere, aparate mecanice de sutură care costă sute de dolari, știm precis să facem suturi manuale. Trebuie întâi să știi să faci suturi manuale la toate aceste organe pentru că nu se știe dacă vei avea staplerul potrivit la momentul potrivit.
Am făcut toate demersurile necesare și în curând Clinica de Chirurgie Generală și Esofagiană va deveni un Centru de excelență în chirurgia esofagului și a joncțiunii eso-gastrice. Vom face multe cursuri post-universitare pentru rezidenți și tinerii specialiști, vom lărgi gama de lucrări, de cărți editate, de congrese în străinătate la care participăm.
Când ați ales dvs. chirurgia, vi s‑a prezis că veți practica această meserie?
Am fost studentul domnului prof. Pavel Simici la Spitalul „23 august”, actualul „Sf. Pantelimon” și l-am avut asistent de grupă pe dr. Florian Popa, actualul prof. Florian Popa care a fost timp de opt ani rectorul Universității „Carol Davila”.
Mie îmi plăcea chirurgia din anul 1, știam anatomie, știam să fac noduri… Profesorul m-a încurajat să mă înscriu la un concurs care din nefericire nu se mai susține: concursul de internat. Se scoteau 12 posturi de chirurgie pe București – dacă luai acest concurs… nu mai mergeai la cursurile de anul șase, aveai carte de muncă și lucrai în spital în stagii de câte șase luni. Trebuia să facem obligatoriu chirurgie, obstetrică-ginecologie, ATI și medicină internă, plus încă două stagii la alegere. Am făcut toate aceste stagii la prof. Simici, care mi-a fost mentor și căruia îi rămân recunoscător toată viața.
El mi-a zis: „Vino să dai acest examen!”. I-am spus că nu am pile pentru așa ceva… „Da’ câte posturi sunt, dragă?”, a întrebat el. „12 posturi”, i-am răspuns. „Foarte bine, șase or să intre cu pile, șase or să ne opereze și pe noi mai târziu”.
Nu am putut să rămân la acel spital pentru că nu mi s-a scos post, însă s-a scos unul aici (la „Sf. Maria”, n.r.) , am concurat și am fost admis. Atunci, profesorul care părea un dur m-a luat un pic în brațe, i-au dat un pic și lacrimile și mi-a spus: „Să nu uiți niciodată ce ai învățat de la mine”. Și mi-a rămas, așa, ca un fir călăuzitor.
Dacă un singur membru al echipei joacă pe alte note, tot colectivul merge prost
Cum îi priviți acum pe tinerii chirurgi care învață de la dvs.?
Sunt exigent, dar în același timp îi și iubesc. Sunt de obicei foști studenți, foști rezidenți ai mei și m-am orientat către anumite persoane pe diverse criterii: unul foarte important e cel al pregătirii profesionale, dar și mai important a fost criteriul caracterului, pentru că dacă un singur membru al colectivului joacă pe alte note, tot colectivul merge prost.
Un colectiv de chirurgie trebuie să fie unit. Meseria de chirurg este o meserie de echipă, nu poți să o faci de unul singur. De multe ori, viața bolnavului tău depinde de echipă. Poate te grăbești, ești chemat la o ședință. Știi că lași echipa să opereze în continuare cazul și știi sigur că îl va opera la fel ca tine. E mare lucru să ai această încredere și eu o am în colaboratorii mei.
Vă amintiți prima dvs. operație?
Printre primele mele intervenții a fost o operație de apendicită acută pe care i-am făcut-o unui foarte bun prieten cu care stăteam în cameră. Am fost încântat că evoluția a fost foarte bună… Se spune că ABC-ul chirurgiei începe cu operația de apendicită, dar să știți că poate fi o operație foarte complicată și că se și moare de apendicită. De exemplu, în SUA, mortalitatea prin apendicită acută cu peritonită generalizată la Mayo Clinic în Rochester este de 4%.
Apendicita poate lua forme foarte versatile, mai ales la copilul mic și la vârstnic.
De multe ori, ambulanțele noastre nu își îndeplinesc rolul pe care ar trebui să îl aibă și pacientul vine foarte târziu. O urgență chirurgicală trebuie dusă la spital – dacă vezi că omul are un abdomen foarte dureros și îi dai calmante, antiinflamatorii, antibiotice, simptomatologia lui va ceda parțial și ai impresia că e mai bine. În realitate, evoluează și mai prost.
Chirurgul trebuie să aibă cap bun, mână bună și picioare puternice
Ce gen de cazuri primiți din provincie?
Cazurile care vin țintite către noi sunt cazurile pe care nu pot ei să le rezolve acolo – spun că din lipsă de aparatură. S-ar putea, dar nici noi nu suntem așa de dotați pe cât cred ei. Ce-ți trebuie ca să faci o operație frumoasă? Două mâini bune, un cap limpede, un bisturiu, un foarfece, câteva pense, depărtătoare, o anestezie generală… se spune că un chirurg trebuie să aibă mână bună și cap bun, dar în primul rând trebuie să aibă picioare bune, să stea ore întregi, concentrat în diverse poziții.
Faceți sport, vă antrenați?
Da, eu am fost campion de pentatlon școlar și aveam performanțe bune, iar acum joc cu colegii mei tenis cel puțin o dată pe săptămână.
Le spun colegilor mei – dacă o operație ține două ore și e făcută bine, bolnavul va evolua mult mai bine decât dacă aceeași operație e făcută la fel de bine, dar ține opt ore.
Pentru familia lui, acest om este unic
Chirurgul trebuie să fie și rapid…
Precis, rapid, iscusit. Desigur, cu vremea, intervine o oarecare răceală pentru că nu poți să suferi pentru orice bolnav, dar eu am învățat de la tatăl meu că lucrul trebuie făcut astfel încât să-ți placă ție, chiar dacă nu e pentru tine. Tata pe ce punea mâna înflorea – era foarte priceput. Vecinii noștri veneau pentru orice să-l solicite – schimbă-mi un bec, repară-mi frigiderul, urcă-te pe stâlp că s-a ars siguranța… Odată mi-a zis un colaborator mai tânăr – „Hai, șefu’, ce tot îl bibiliți pe ăsta atât, că e un nenorocit cu găuri în ciorapi”. I-am zis: „Greșești profund – acest om, pentru familia lui, este unic. E tatăl lor, bunicul lor, noi trebuie să îl operăm cât mai bine, să ne placă ce am făcut”. Dacă nu faci asta, ce rost are chirurgia?! În fața bolii, a suferinței și a morții, oamenii redevin egali.
Eu sunt de părere că e foarte importantă relația pacient-medic. La noi este o relație mai apropiată decât în Occident – pacientul se simte atașat de medicul care l-a operat.
Deci avem o bilă albă la capitolul relații interumane…
Sistemul românesc are și bile albe. De exemplu, studenților le permit să examineze bolnavul, să facă manevre, să intre în sala de operație. Cei de anul patru și cinci ajută în operație, mai fac un nod, mai țin un depărtător, îi pun să palpeze… Mai ales cei care vor să facă chirurgie, simt și ei un imbold astfel.
Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica decembrie 2013.
