Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici: Există o politică de marginalizare şi dispreţ a activității științifice

0

La 88 de ani, acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici lucrează cu o vitalitate neobosită, scrie cărţi, conduce doctorate şi se interesează de tablouri pe internet, demonstrând că tinereţea este un apanaj al oricărei vârste. “Participarea emoţională” la viaţă este cea care hrăneşte cu energie fiecare zi, chiar în condiţiile dificile de marginalizare a cercetării ştiinţifice din România de azi şi a instaurării ierarhiei banului la nivel mondial.

Cât la sută din ceea ce înseamnă omul este dat genetic, și cât e contribuția fiecăruia şi, binenţeles, a mediului ?

Nu știu să vă spun în proporții exacte, dar, după cum predau și la cursul de genetică pentru psihologi, activitatea psihică, activitatea umană şi, în general, trăsăturile care definesc omul au în primul rând o determinare genetică. Asta este cert! Dar la această determinare genetică se adaugă factorii epigenetici, care sunt factori de mediu în primul rând, care încep încă din viața intrauterină şi continuă în perioada de nou-născut și în perioada de formare. Pe lângă acești factori intervin, și acesta este elementul esențial, aspecte culturale, reprezentate în primul rând de mediu și de educația din familie. Formarea personalității umane începe în prima copilărie, când se cristalizează cele mai importante trăsături de personalitate, și tocmai atunci creierul noului născut şi al copilului se află sub impactul familiei. E ceea ce bunul simț, odinioară, numea “cei 7 ani de-acasă”. Sigur că acum se insinuează grădinițele de copii, care iar sunt un factor de modelare a zestrei genetice, în așa fel încât să fie cât mai pozitivă în contextul fenotipului realizat. Și, după aceea, contactul cu viața care, în fond, își imprimă pecetea. Dar, pe măsură ce înaintează în viață, personalitatea se cristalizează și devine mai puțin plastică.

Se-ntâmplă însă altceva cu vârsta: controlul rațional al trăsăturilor de bază ale personalității scade, și aș spune că una dintre caracteristici este accentuarea trăsăturilor personalității așa cum au fost create ele în primii ani de existență, prin contopirea aceasta a efectelor genetice și a celor epigenetice.

De ce ați ales medicina și de ce neurologia ?

De când mă știu eu, de la vârsta de 4 ani – acum 84 de ani – mă știu că eram pregătit să fiu medic. Bunicul meu dinspre mamă era medic, străbunicul dinspre tată era medic și – poate a fost o prefigurare din perioada pe care nu mi-o aduc aminte – dar n-am avut nici un moment dorința să fac altă profesiune. În ceea ce privește neurologia, a fost datorită contactului cu marii maeștri ai neurologiei românești. În ’49, când am intrat în Clinica de neurologie ca intern, și apoi am rămas ca asistent, era acolo o echipă mare de neurologi – prof. Nicolae Ionescu Sisești, prof. Theodor Horneţ, prof. State Drăgănescu, viitorii profesori Arthur Kreindler şi Oskar Sager – o echipă de oameni extraordinari și datorită cărora am fost atras de neurologie. O specialitate care are un aspect negativ – unei mari părţi a bolnavilor nu ai ce să le faci – și un aspect pozitiv – o foarte mare parte dintre bolnavi sunt și elemente de studiu. Neurologia este extrem de complicată, foarte greu de descifrat, și nici până astăzi nu a fost complet elucidat modul de funcționare al creierului. Dar etapele succesive ale cunoașterii creierului s-au făcut prin științele creierului, care sunt în special de laborator, dar și prin clinica și anatomo-clinica neurologică.

Încă din anul trei prof. Gr. T. Popa, care a fost unul din marii profesori de anatomie și care știa creierul foarte bine, m-a numit preparator la Catedra de anatomie și m-a însărcinat să fac, preparator fiind, cursul de anatomie a creierului. Și chiar am scos o carte care a apărut în 1949. Această carte a presupus parcurgerea unei vaste literaturi, dar s-a mai datorat și contactului meu cu un alt mare maestru, prof. Ion T. Niculescu, profesor de histologie la UMF București și şeful serviciului neurologic la Spitalul de boli nervoase, spitalul Obregia de astăzi. El mi-a dat și literatura, și sute de lame, preparate de el în marea majoritate, așa încât am putut să învăț modul cum este organizat cel puțin anatomic sistemul nervos, în toate detaliile sale, sub bagheta unuia dintre cei mai mari cunoscători ai neuroanatomiei din Europa de la epoca aceea.

Cum apreciați neurologia românească la momentul actual și unde ne aflăm în context european ?

Întâmplător neurologia românească a fost o specialitate de frunte datorită în special bătrânului profesor Gheorghe Marinescu. Care nu numai că a fost un mare neurolog, nu numai că a a avut contacte cu cele mai mari personalități din lumea neurologică europeană și americană, dar a fost un creator de școală. Asta înseamnă că nu a avut nici o reținere de a numi alături de el ca şi colaborator o persoană foarte dotată, cum fac unii, ci din contra – i-a promovat, i-a trimis în centre universitare din toată Europa – majoritatea au venit înapoi neștiind că vine comunismul – și asta face ca şi astăzi ca neurologia românească să fie o neurologie de frunte. Fiindcă șefii în neurologie sunt profesorii noștri – la București e Costică Popa, Șerbănescu, Băjenaru, care toți sunt, ca și mine, rezultatele acestei școli.

Ca pregătire, ca simț clinic, școala de neurologie românească este comparabilă cu marile școli de neurologie din lume. Deficiențe sunt la dotarea instrumentală. Mai ales unde este nevoie de aparatură de cercetare, fiindcă astăzi neurologia nu mai este numai o specialitate clinică, ea apare integrată în contextul științelor creierului și sunt necesare dispozitive tehnice foarte evoluate și pe care știința românească la momentul de față nu și le mai poate permite, mai ales că există o politică de marginalizare a activității științifice și de dispreț față de activitatea institutelor științifice în România.

Neurologii sunt buni și conectați la realitățile actuale, dar ajung pacienţii la această cunoaştere ?

Totuși ajung… Sigur că există o dificultate pentru bolnavii neurologici care nu se găsesc în apropierea centrelor de urgență… Dar încă din anii ’60 se spunea: Nu poți face centre de neurologie performante în toate orașele! Faci câteva în marile orașe și dezvolți sisteme de transport ale bolnavului, ori în această privință sunt unele deficiențe. Dar noi avem spitale unde bolnavul e supus imagisticii moderne și tratamentul se poate face… Din nefericire, 80% din bolile neurologice nu depind de tratament, dar există și această deficiență a transportului. Şi mai există o diferență, în calitatea asistenței medicale, dar nu din partea medicului, ci din partea personalului mediu și inferior. Nu peste tot corespund standardelor internaționale, mai ales în ceea ce privește serviciile neurologice pentru cronici… Nu există, la personalul mediu, sentimentul de responsabilitate care ar fi necesar și din această cauză îngrijirea la patul bolnavului este uneori deficitară. În marile centre din vest personalul mediu își face datoria și fără să stea cu mâna întinsă, cum se întâmplă la noi de foarte multe ori.

Dintre realizările dvs – aveți atâtea cărți, ați parcurs o carieră deosebită – care vă este cea mai dragă ?

Întâi că am două feluri – cărți de cultură generală, cărți de istorie și cărți din domeniul științelor creierului, și acum şi cărți din domeniul antropologiei – pentru că sunt și directorul onorific al Institutului de antropologie – și de fiecare carte mă leagă entuziasmul care a stat la baza creării ei, emoțiile pe care le‑am avut când am scris-o…

Sigur că prima carte pe care am scris-o, tipărită în condițiile de atunci – nu mai exista tiparul, veniseră comuniștii, era sărăcie, a fost trasă la șapirograf, cum se spunea atunci – sigur că de aceea sunt foarte atașat…

După aceea rămân mai puțin prezente și mă preocupă să scriu alta…

Acum ce scrieți ?

În ultima vreme vreau să scriu ceva din memoriile mele, și am început să scriu niște articole de memorialistică pe care până la urmă vreau să le adun într-un volum.

Care considerați că a fost momentul cel mai dificil din cariera dvs ?

Cel mai greu a fost când m-a dat afară din învățământ, și m-a dat afară din Colentina, și m-a trimis la o policlinică. Cred că era în ‘54, a fost un moment în care Universitatea de medicină depindea de Ministerul Sănătății și nu de cel al Învă-țământului. Și ministrul sănătății a spus – d-le, nu putem ține anumite persoane care nu au anumite… A fost și o necesitate de a curăța locul pentru a face loc altora…

Numai pentru că descindeați dintr-o veche familie… Ăsta era motivul ?

Numai pentru asta… Motivul care s-a invocat atunci a fost și mai pueril… Era: “mergi cu inel care poartă blazon… și prin asta sfidezi clasa muncitoare”… Pe urmă au venit și și-au cerut scuze…

Cum ați perceput? V-ați considerat nedreptățit

Păi binențeles, nedreptățit… și mi s‑au tăiat mâinile de la toată cercetarea științifică… Dar cum tot răul e spre bine, după aceea s-au întâmplat două lucruri: în loc să fac cercetare neuroclinică am făcut cercetare în neurocibernetică, care necesita minte, literatură, creion și hârtie, asta pe de o parte, și pe de altă parte, prin mutarea mea la Policlinica Cantacuzino mi-am găsit și nevastă. Aveam senzația unei adevărate catastrofe profesionale și apoi a însemnat o poartă de deschidere spre o orientare – neurocibernetica – de care nimeni nu se ocupase și nici nu avea curajul să se ocupe, pentru că Stalin interzisese cercetările în domeniul ciberneticii… Şi mi-am făcut o poziție științifică în acest domeniu nu numai în România, ba chiar în Europa.

Sunteți considerat un pionier în neurocibernetică. Ce e neurocibernetică ?

Sunt, unul dintre fondatorii neurociberneticii, împreună cu prof. Edmond Nicolau.

Neurocibernetica este interpretarea funcțiilor sistemului nervos, ale organelor de simț și ale sistemului locomotor într-un ansamblu, prin perspectiva creată de Norbert Wiener, care face apel în primul rând la teoria informației, în al doilea rând la teoria conexiunilor inverse și în al treilea rând la teoria rețelelor de contacte. Toate acestea se pot reuni în Teoria generală a sistemelor și în acest mod ajungi la un mod de a explica funcționarea sistemului nervos atât în componentele lui elementare, cât și în structurile lui complexe, într-un mod nou, complet diferit de până atunci. A fost un pas foarte mare înainte! Sigur că nu a rezolvat toată problema, dar a rezolvat foarte multe aspecte.

Ați reușit să creați o școală, ați avut discipoli ?

N-aveam voie! Nu puteam să fac o școală pentru că n-aveam voie în învățământ, dar am făcut centre de cercetare, am fost chemat şi în străinătate, am predat cursuri, până și în Brazilia!

Ce proiecte aveți ?

Acum astea de memorialistică, și să-mi fac treaba înainte: predau trei cursuri la Universitatea Ecologică – de genetică, neuropsihologie și antropologie, conduc și Institutul de antropologie, unde conduc doctorate și studii post-doctorale.

Cum sunt studenții de astăzi ?

Mai puțin cultivați și mai interesați de bani. Dar există şi un procent foarte buni.

Văzând unde era medicina acum 50 de ani, și unde este acum, cum credeți că va evolua medicina? Vom putea vindeca bolile neurologice ?

Este foarte greu de spus! Când eram eu student nimeni n-a prevăzut apa-riția antibioticelor, când eram eu student nimeni n-a prevăzut apa-riția medicației antihipertensive, care a schimbat complet prog-nosticul bolilor cardiovasculare. Nu se cunoștea deloc medicația psihiatrică, care a fost o revoluție… Sunt boli care practic au dispărut, cum este tuberculoza, care era nimicitoare, poliomielita, care era o tragedie, și apoi sunt progresele pe care le-a făcut chirurgia… De la intervențiile făcute de Iacob Iacobovici, prof. Burghele, prof. Hortolomei până la operațiile de transplant e un drum foate mare, care a fost în mare parte posibil datorită apariției medicației intensive. Şi pe urmă mijloacele de investigație sunt cu totul diferite! Când eram eu student grosul informațiilor le luam din analizele de biochimie și din examenul clinic – cu mâinile, cu ochii, cu urechea, cu ciocanul de reflexe… Acum avem analize foarte sub-tile care merg până la analize genetice, imagistica modernă… Pe vremea mea ne punea cu vata, cu ciocanul de reflexe, cu eprubeta cu apă caldă şi cu eprubeta cu apă rece să stabilim unde este leziunea și ce dimensiuni are. Acum îl pui la tomografie sau RMN!

Cred că unul din drumurile esen-țiale va fi descifrarea geneticii. Întâi pentru descifrarea genomului bolilor respective, apoi pentru găsirea unor metode de a corecta genetic aceste boli. Cred că ăsta e unul din drumurile pe care se va merge și care promite succese: folosirea celulelor stem și a ingineriei genetice.

Nu înseamnă și o atrofiere a acelui simț de care vorbeați, de a vedea pacientul în integralitatea lui și de a sesiza

Nu poți spune că se atrofiază corpul fiindcă mergem cu mașina – altceva ați atins, contactul uman dintre medic și pacient suferă în momentul de față. Eu văd asta la pacienți mei, că mai dau consultații. Se plâng că noile generații se uită la analize, se uită pe radiografie, dau rețeta, nu explică nimic. Dialogul acesta, contactul uman este într-o criză în momentul de față. Se va reveni din această criză. Dar este efectul faptului că generațiile tinere au o prea mare încredere în tehnologia modernă.

Ori nu trebuie să uite că o mare parte dintre efectele terapeutice, chiar în epoca noastră, de o mare dezvoltare biochimică – biofizică, sunt expresia unor fenomene de impact psihologic. Vedeți, nu e vorba numai de medicația pe care o dai – fenomenul de placebo, pe care noi nu îl explicăm încă, este o realitate, și în contactul acesta interuman apare. Fenomenul de placebo nu trebuie gândit nici ca un parazit – aşa gândesc farmacologii, pentru că pe ei îi încurcă – dar pe noi ca și clinicieni ne ajută, dacă știm să-l folosim cum trebuie și fără pungășie. E un instrument care astăzi se pierde! Mama avea medic și venea în casă, la masă la noi. Era medic de familie, și totodată intra-familie.

Acest lucru nu l-au înțeles medicii… Acum e adevărat că medicul de familie are 40 de pacienți pe zi. Ce poate să facă în aceste condiții…

Dar în clinici există această tendință, de a nu lua un contact empatic foarte strâns cu pacientul, ceea ce, după părerea mea, diminuează foarte mult șansele de vindecare, sau cel puțin pe cele de ameliorare a suferințelor bolnavului.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica,  luna Iulie-August 2011.

La 88 de ani, acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici lucrează cu o vitalitate neobosită, scrie cărţi, conduce doctorate şi se interesează de tablouri pe internet, demonstrând că tinereţea este un apanaj al oricărei vârste. “Participarea emoţională” la viaţă este cea care hrăneşte cu energie fiecare zi, chiar în condiţiile dificile de marginalizare a cercetării ştiinţifice din România de azi şi a instaurării ierarhiei banului la nivel mondial. >>>

Cât la sută din ceea ce înseamnă omul este dat genetic, și cât e contribuția fiecăruia şi, binenţeles, a mediului ?

Nu știu să vă spun în proporții exacte, dar, după cum predau și la cursul de genetică pentru psihologi, activitatea psihică, activitatea umană şi, în general, trăsăturile care definesc omul au în primul rând o determinare genetică. Asta este cert! Dar la această determinare genetică se adaugă factorii epigenetici, care sunt factori de mediu în primul rând, care încep încă din viața intrauterină şi continuă în perioada de nou-născut și în perioada de formare. Pe lângă acești factori intervin, și acesta este elementul esențial, aspecte culturale, reprezentate în primul rând de mediu și de educația din familie. Formarea personalității umane începe în prima copilărie, când se cristalizează cele mai importante trăsături de personalitate, și tocmai atunci creierul noului născut şi al copilului se află sub impactul familiei. E ceea ce bunul simț, odinioară, numea “cei 7 ani de-acasă”. Sigur că acum se insinuează grădinițele de copii, care iar sunt un factor de modelare a zestrei genetice, în așa fel încât să fie cât mai pozitivă în contextul fenotipului realizat. Și, după aceea, contactul cu viața care, în fond, își imprimă pecetea. Dar, pe măsură ce înaintează în viață, personalitatea se cristalizează și devine mai puțin plastică.

Se-ntâmplă însă altceva cu vârsta: controlul rațional al trăsăturilor de bază ale personalității scade, și aș spune că una dintre caracteristici este accentuarea trăsăturilor personalității așa cum au fost create ele în primii ani de existență, prin contopirea aceasta a efectelor genetice și a celor epigenetice.

De ce ați ales medicina și de ce neurologia ?

De când mă știu eu, de la vârsta de 4 ani – acum 84 de ani – mă știu că eram pregătit să fiu medic. Bunicul meu dinspre mamă era medic, străbunicul dinspre tată era medic și – poate a fost o prefigurare din perioada pe care nu mi-o aduc aminte – dar n-am avut nici un moment dorința să fac altă profesiune. În ceea ce privește neurologia, a fost datorită contactului cu marii maeștri ai neurologiei românești. În ’49, când am intrat în Clinica de neurologie ca intern, și apoi am rămas ca asistent, era acolo o echipă mare de neurologi – prof. Nicolae Ionescu Sisești, prof. Theodor Horneţ, prof. State Drăgănescu, viitorii profesori Arthur Kreindler şi Oskar Sager – o echipă de oameni extraordinari și datorită cărora am fost atras de neurologie. O specialitate care are un aspect negativ – unei mari părţi a bolnavilor nu ai ce să le faci – și un aspect pozitiv – o foarte mare parte dintre bolnavi sunt și elemente de studiu. Neurologia este extrem de complicată, foarte greu de descifrat, și nici până astăzi nu a fost complet elucidat modul de funcționare al creierului. Dar etapele succesive ale cunoașterii creierului s-au făcut prin științele creierului, care sunt în special de laborator, dar și prin clinica și anatomo-clinica neurologică.

Încă din anul trei prof. Gr. T. Popa, care a fost unul din marii profesori de anatomie și care știa creierul foarte bine, m-a numit preparator la Catedra de anatomie și m-a însărcinat să fac, preparator fiind, cursul de anatomie a creierului. Și chiar am scos o carte care a apărut în 1949. Această carte a presupus parcurgerea unei vaste literaturi, dar s-a mai datorat și contactului meu cu un alt mare maestru, prof. Ion T. Niculescu, profesor de histologie la UMF București și şeful serviciului neurologic la Spitalul de boli nervoase, spitalul Obregia de astăzi. El mi-a dat și literatura, și sute de lame, preparate de el în marea majoritate, așa încât am putut să învăț modul cum este organizat cel puțin anatomic sistemul nervos, în toate detaliile sale, sub bagheta unuia dintre cei mai mari cunoscători ai neuroanatomiei din Europa de la epoca aceea.

Cum apreciați neurologia românească la momentul actual și unde ne aflăm în context european ?

Întâmplător neurologia românească a fost o specialitate de frunte datorită în special bătrânului profesor Gheorghe Marinescu. Care nu numai că a fost un mare neurolog, nu numai că a a avut contacte cu cele mai mari personalități din lumea neurologică europeană și americană, dar a fost un creator de școală. Asta înseamnă că nu a avut nici o reținere de a numi alături de el ca şi colaborator o persoană foarte dotată, cum fac unii, ci din contra – i-a promovat, i-a trimis în centre universitare din toată Europa – majoritatea au venit înapoi neștiind că vine comunismul – și asta face ca şi astăzi ca neurologia românească să fie o neurologie de frunte. Fiindcă șefii în neurologie sunt profesorii noștri – la București e Costică Popa, Șerbănescu, Băjenaru, care toți sunt, ca și mine, rezultatele acestei școli.

Ca pregătire, ca simț clinic, școala de neurologie românească este comparabilă cu marile școli de neurologie din lume. Deficiențe sunt la dotarea instrumentală. Mai ales unde este nevoie de aparatură de cercetare, fiindcă astăzi neurologia nu mai este numai o specialitate clinică, ea apare integrată în contextul științelor creierului și sunt necesare dispozitive tehnice foarte evoluate și pe care știința românească la momentul de față nu și le mai poate permite, mai ales că există o politică de marginalizare a activității științifice și de dispreț față de activitatea institutelor științifice în România.

Neurologii sunt buni și conectați la realitățile actuale, dar ajung pacienţii la această cunoaştere ?

Totuși ajung… Sigur că există o dificultate pentru bolnavii neurologici care nu se găsesc în apropierea centrelor de urgență… Dar încă din anii ’60 se spunea: Nu poți face centre de neurologie performante în toate orașele! Faci câteva în marile orașe și dezvolți sisteme de transport ale bolnavului, ori în această privință sunt unele deficiențe. Dar noi avem spitale unde bolnavul e supus imagisticii moderne și tratamentul se poate face… Din nefericire, 80% din bolile neurologice nu depind de tratament, dar există și această deficiență a transportului. Şi mai există o diferență, în calitatea asistenței medicale, dar nu din partea medicului, ci din partea personalului mediu și inferior. Nu peste tot corespund standardelor internaționale, mai ales în ceea ce privește serviciile neurologice pentru cronici… Nu există, la personalul mediu, sentimentul de responsabilitate care ar fi necesar și din această cauză îngrijirea la patul bolnavului este uneori deficitară. În marile centre din vest personalul mediu își face datoria și fără să stea cu mâna întinsă, cum se întâmplă la noi de foarte multe ori.

Dintre realizările dvs – aveți atâtea cărți, ați parcurs o carieră deosebită – care vă este cea mai dragă ?

Întâi că am două feluri – cărți de cultură generală, cărți de istorie și cărți din domeniul științelor creierului, și acum şi cărți din domeniul antropologiei – pentru că sunt și directorul onorific al Institutului de antropologie – și de fiecare carte mă leagă entuziasmul care a stat la baza creării ei, emoțiile pe care leam avut când am scris-o…

Sigur că prima carte pe care am scris-o, tipărită în condițiile de atunci – nu mai exista tiparul, veniseră comuniștii, era sărăcie, a fost trasă la șapirograf, cum se spunea atunci – sigur că de aceea sunt foarte atașat…

După aceea rămân mai puțin prezente și mă preocupă să scriu alta…

Acum ce scrieți ?

În ultima vreme vreau să scriu ceva din memoriile mele, și am început să scriu niște articole de memorialistică pe care până la urmă vreau să le adun într-un volum.

Care considerați că a fost momentul cel mai dificil din cariera dvs ?

Cel mai greu a fost când m-a dat afară din învățământ, și m-a dat afară din Colentina, și m-a trimis la o policlinică. Cred că era în ‘54, a fost un moment în care Universitatea de medicină depindea de Ministerul Sănătății și nu de cel al Învă-țământului. Și ministrul sănătății a spus – d-le, nu putem ține anumite persoane care nu au anumite… A fost și o necesitate de a curăța locul pentru a face loc altora…

Numai pentru că descindeați dintr-o veche familie… Ăsta era motivul ?

Numai pentru asta… Motivul care s-a invocat atunci a fost și mai pueril… Era: “mergi cu inel care poartă blazon… și prin asta sfidezi clasa muncitoare”… Pe urmă au venit și și-au cerut scuze…

Cum ați perceput? V-ați considerat nedreptățit

Păi binențeles, nedreptățit… și mi sau tăiat mâinile de la toată cercetarea științifică… Dar cum tot răul e spre bine, după aceea s-au întâmplat două lucruri: în loc să fac cercetare neuroclinică am făcut cercetare în neurocibernetică, care necesita minte, literatură, creion și hârtie, asta pe de o parte, și pe de altă parte, prin mutarea mea la Policlinica Cantacuzino mi-am găsit și nevastă. Aveam senzația unei adevărate catastrofe profesionale și apoi a însemnat o poartă de deschidere spre o orientare – neurocibernetica – de care nimeni nu se ocupase și nici nu avea curajul să se ocupe, pentru că Stalin interzisese cercetările în domeniul ciberneticii… Şi mi-am făcut o poziție științifică în acest domeniu nu numai în România, ba chiar în Europa.

Sunteți considerat un pionier în neurocibernetică. Ce e neurocibernetică ?

Sunt, unul dintre fondatorii neurociberneticii, împreună cu prof. Edmond Nicolau.

Neurocibernetica este interpretarea funcțiilor sistemului nervos, ale organelor de simț și ale sistemului locomotor într-un ansamblu, prin perspectiva creată de Norbert Wiener, care face apel în primul rând la teoria informației, în al doilea rând la teoria conexiunilor inverse și în al treilea rând la teoria rețelelor de contacte. Toate acestea se pot reuni în Teoria generală a sistemelor și în acest mod ajungi la un mod de a explica funcționarea sistemului nervos atât în componentele lui elementare, cât și în structurile lui complexe, într-un mod nou, complet diferit de până atunci. A fost un pas foarte mare înainte! Sigur că nu a rezolvat toată problema, dar a rezolvat foarte multe aspecte.

Ați reușit să creați o școală, ați avut discipoli ?

N-aveam voie! Nu puteam să fac o școală pentru că n-aveam voie în învățământ, dar am făcut centre de cercetare, am fost chemat şi în străinătate, am predat cursuri, până și în Brazilia!

Ce proiecte aveți ?

Acum astea de memorialistică, și să-mi fac treaba înainte: predau trei cursuri la Universitatea Ecologică – de genetică, neuropsihologie și antropologie, conduc și Institutul de antropologie, unde conduc doctorate și studii post-doctorale.

Cum sunt studenții de astăzi ?

Mai puțin cultivați și mai interesați de bani. Dar există şi un procent foarte buni.

Văzând unde era medicina acum 50 de ani, și unde este acum, cum credeți că va evolua medicina? Vom putea vindeca bolile neurologice ?

Este foarte greu de spus! Când eram eu student nimeni n-a prevăzut apa-riția antibioticelor, când eram eu student nimeni n-a prevăzut apa-riția medicației antihipertensive, care a schimbat complet prog-nosticul bolilor cardiovasculare. Nu se cunoștea deloc medicația psihiatrică, care a fost o revoluție… Sunt boli care practic au dispărut, cum este tuberculoza, care era nimicitoare, poliomielita, care era o tragedie, și apoi sunt progresele pe care le-a făcut chirurgia… De la intervențiile făcute de Iacob Iacobovici, prof. Burghele, prof. Hortolomei până la operațiile de transplant e un drum foate mare, care a fost în mare parte posibil datorită apariției medicației intensive. Şi pe urmă mijloacele de investigație sunt cu totul diferite! Când eram eu student grosul informațiilor le luam din analizele de biochimie și din examenul clinic – cu mâinile, cu ochii, cu urechea, cu ciocanul de reflexe… Acum avem analize foarte sub-tile care merg până la analize genetice, imagistica modernă… Pe vremea mea ne punea cu vata, cu ciocanul de reflexe, cu eprubeta cu apă caldă şi cu eprubeta cu apă rece să stabilim unde este leziunea și ce dimensiuni are. Acum îl pui la tomografie sau RMN!

Cred că unul din drumurile esen-țiale va fi descifrarea geneticii. Întâi pentru descifrarea genomului bolilor respective, apoi pentru găsirea unor metode de a corecta genetic aceste boli. Cred că ăsta e unul din drumurile pe care se va merge și care promite succese: folosirea celulelor stem și a ingineriei genetice.

Nu înseamnă și o atrofiere a acelui simț de care vorbeați, de a vedea pacientul în integralitatea lui și de a sesiza

Nu poți spune că se atrofiază corpul fiindcă mergem cu mașina – altceva ați atins, contactul uman dintre medic și pacient suferă în momentul de față. Eu văd asta la pacienți mei, că mai dau consultații. Se plâng că noile generații se uită la analize, se uită pe radiografie, dau rețeta, nu explică nimic. Dialogul acesta, contactul uman este într-o criză în momentul de față. Se va reveni din această criză. Dar este efectul faptului că generațiile tinere au o prea mare încredere în tehnologia modernă.

Ori nu trebuie să uite că o mare parte dintre efectele terapeutice, chiar în epoca noastră, de o mare dezvoltare biochimică – biofizică, sunt expresia unor fenomene de impact psihologic. Vedeți, nu e vorba numai de medicația pe care o dai – fenomenul de placebo, pe care noi nu îl explicăm încă, este o realitate, și în contactul acesta interuman apare. Fenomenul de placebo nu trebuie gândit nici ca un parazit – aşa gândesc farmacologii, pentru că pe ei îi încurcă – dar pe noi ca și clinicieni ne ajută, dacă știm să-l folosim cum trebuie și fără pungășie. E un instrument care astăzi se pierde! Mama avea medic și venea în casă, la masă la noi. Era medic de familie, și totodată intra-familie.

Acest lucru nu l-au înțeles medicii… Acum e adevărat că medicul de familie are 40 de pacienți pe zi. Ce poate să facă în aceste condiții…

Dar în clinici există această tendință, de a nu lua un contact empatic foarte strâns cu pacientul, ceea ce, după părerea mea, diminuează foarte mult șansele de vindecare, sau cel puțin pe cele de ameliorare a suferințelor bolnavului.

About Author

Delia Budurca

Comments are closed.