Acad. Leon Dănăilă, descoperitorul unei noi celule a creierului: Misiunea noastră este să descoperim creația lui Dumnezeu

0

Acad. Leon Dănăilă, una dintre cele mai mari personalităţi medicale  ale României, inclus de comunitatea științifică printre cele mai mari 500 de minți ale secolului trecut, neurochirurg şi descoperitorul, împreună cu Viorel Păiș, unei noi celule a creierului, cordocitul, cu rol în protecţia neuronului, m-a primit cu prăjituri și cafea proaspătă, cu simplitatea și modestia proprie marilor oameni. Fără emfază, cu umilința celui care știe cât de mult se află încă în afara cunoașterii umane, prof. Dănăilă vorbește despre celula sa, despre cele 40 de cărți care îi stau în spate, în două rafturi de bibliotecă, despre greutățile de a-și finanța cercetările, despre faptul că a fost scos din UMF și nu mai poate avea rezidenți. Despre celulele sfinte ale creierului, despre cele peste 35.000 de operații pe creier făcute în 50 de ani de carieră.

 Nu ne-au aprobat în țară niciun program de cercetare.

Rezidenţii vin ilegal, să înveţe pe furiş.

Sunt 30 de ani de când vă uitaţi atent la o nouă celulă din creier. Cum e? Când aţi văzut-o prima dată?

În urmă cu vreo 30 de ani mi-am pus problema că în creier nu există circulaţie limfatică. Mi-am spus atunci că trebuie să existe totuși altceva, care suplineşte acest sistem. Și am colaborat cu dl. Viorel Păiş, neurobiolog, am recoltat piese anatomice de la bolnavii operaţi, astfel încât să nu afectăm starea lor, şi am început să le examinăm. La un moment dat am văzut această celulă mai deosebită, care are un aspect alungit şi formă de sfoară. N-am avut atunci curajul, în 1986,  să facem o comunicare publică, dar într-o carte din 1988, „Ateroscleroza sistemului carotidian”, am evidenţiat-o în cupele anatomice. Dar tot nu am îndrăznit să facem comunicarea, nu îi ştiam caracteristicile precise. În 2008 am mai publicat împreună o carte, ne-am edificat mai mult asupra celulelor și ne-am convins că există, totuşi, ceva nou. În sfârşit, prima comunicare în cadrul unui congres am făcut-o abia în 2006, la Capetown. Am vrut să o facem în străinătate, pentru ca dacă se confirmă că e adevărat să avem reacţii avizate. N-au fost discuţii contradictorii – unii dintre cei din auditoriu au spus că nu ştiu ce să spună, că nu cunosc această celulă, dar că o să cerceteze. Am mai făcut o comunicare în 2009 – la San Diego – și o alta în 2011, la Los Angeles. N-am avut probleme deosebite, critici, majoritatea au spus că nu cunosc această problematică şi o să o mai studieze.

Am avut un mare noroc – pentru că noi n-avem un laborator unde să studiem, ne rugăm pe ici pe colo – să putem studia piesele la Universitatea din California (UCLA) la un laborator foarte bine dotat. Acolo am cercetat diferite piese luate din diferite zone ale creierului – din zone normale, din plexurile coroide, din arahnoidă, din substanţa cerebrală, din vase de sânge şi din fel de fel de tumori. În total am examinat peste 1000 de piese în 30 de ani, și cazuri normale, şi cazuri patologice.

 

Aţi găsit-o peste tot?

Da, am găsit-o şi în cazuri normale şi în cazuri patologice. Prima lucrare pe care am publicat-o într-o revistă a fost în revista Chirurgia din noiembrie – decembrie 2011; aici am arătat celula care este foarte alungită, foarte subţire, ca un fir de aţă, cu o zonă mai groasă, nucleul. Am găsit-o şi în marginea unor procese patologice, şi în jurul vaselor, în special. Avem fotografii în care, în situația unei hemoragii cerebrale, se vede cum celula înconjoară toată această zonă hemoragică. După ea, răspândite, se mai află doar câteva hematii. Ea delimitează procesul patologic. În jurul tumorii are un rol foarte important de a delimita şi a proteja substanţa cerebrală, ca tumora să nu se răspândească în creier. Avem imagini în care celula se vede foarte bine delimitată.

 

Cum îi spuneţi?

A trecut prin multe denumiri. La început am denumit-o celulă interstiţială Cajal, apoi i-am spus thread- protective cell – adică celula sub formă de sfoară, dar în ultimul timp ne-am hotărât să rămânem la denumirea de cordocit – protectocit. Pentru că e ca un cordon care protejează substanța cerebrală de procesele patologice, şi cu această denumire înglobăm şi morfologia, şi funcţia ei.

Are rol foarte important, fiind localizată la nivelul arahnoidei – o foiţă foarte subţire care protejează substanţa cerebrală, foarte aderentă de creier. Arahnoida a fost pusă pe seama unor celule foarte prost diferenţiate, dar noi am constatat că este formată din celulele noastre, din cordocit-protectocitul nostru. Ea, în embriogeneză, are rolul de a delimita migrarea neuroblaștilor, care vin din jurul substanţei periventriculare sau din zona dinţată din hipocamp şi ajung până la periferia cortexului cerebral. În cortextul cerebral neuronii formează substanţa cenuşie – dar uneori arahnoida are rolul de a delimita și a atrage această migrare a neuronilor; pentru că uneori rămân în substanţa albă, formează nişte mase heterotope şi dau epilepsie. Este o situaţie anormală pentru o celulă de substanţă cenuşie să rămână în substanţa albă și să nu ajungă la substanţa cerebrală. Acest cordocit-protectocit are şi un rol în această migrare. Am avut un bolnav – un caz foarte rar – cu dublu cortex cerebral: un cortex care urmează circumvoluțiunile, și încă un cortex fiindcă neuronii respectivi au rămas în substanţa albă. La început, când nu știam, credeam că dacă are dublu cortex o fi mai deştept… Dar dimpotrivă, era de o inteligenţă inferioară, făcea crize de epilepsie, şi nu era deloc aşa cum am crezut noi. Deci cordocitul are un rol şi în delimitarea hemoragiilor, a tumorilor, dar și în migrarea neuronală – sunt roluri care sunt definite de noi până în momentul de faţă, dar studiem în continuare această celulă. Am trimis un articol la o revistă, Ultrastructural Pathology, care urmează să fie publicat în august. Între timp ne-a mai apărut în această revistă un articol, pentru că studiem şi moartea celulară; şi am găsit noutăți și în acest domeniu.

 

Ce urmăriţi în cercetările privind moartea celulară?

Urmărim și moartea celulară, dar insistăm asupra celulei noastre, pentru a-i defini funcțiile. Avem 13 atlase publicate cu fotografii, sunt documente. Aşteptăm să vedem reacţiile după apariția articolului din august, dacă sunt de acord sau nu.

E foarte multă muncă să publicăm atâtea atlase… Noi nu avem personal aparte pentru cercetare, nu avem laborator, cheltuim o mulţime de bani… Am cheltuit peste un miliard de lei cu publicarea acestor atlase, cu deplasările pe care le facem la congrese…

 

Nu ați găsit o modalitate de a vă finanţa cercetările?

Nu, nu ne-a ajutat nimeni, dimpotrivă, nu ne-au aprobat în țară niciun program de cercetare. Prin programele de cercetare mai puteam obţine nişte fonduri. Cei care se află la putere îşi promovează cunoştinţele şi acordă preferenţial avize pentru programele de cercetare. N-am luat de la nimeni niciun leu, dar am cheltuit foarte mult.

Am scris și publicat până acum peste 40 de cărţi. Eu am aplicat pentru prima dată laserul în neurochirurgie. Ne-au mai ajutat unele persoane, de exemplu pentru a publica Lasers in neurosurgery, semnată împreună cu fizicianul Mihail-Lucian Pascu, ne-a ajutat tatăl unui pacient pe care l-am operat. E foarte citată, e plasată pe locul doi din lume.

 

Aveţi şi un colectiv care vă ajută?

Nu, numai eu şi cu dl. Păiş. Pentru tot ce am publicat, pentru congrese am cheltuit bani de la noi. Eu sunt aşa, oarecum, puţin „gelos” pe sportivi! De exemplu pe Bute – dacă el a câştigat ceva la nivel mondial a fost primit şi la Preşedinte, şi la Guvern, i-au dat bani şi premii și toate televiziunile și ziarele scriu despre el. Dar nouă, care am descoperit totuşi ceva, nu ne spune nimeni nimic, nu ne-a dat nimeni nimic, niciun leu… Nu zic de ei, pentru că îi iubesc foarte mult pe sportivi… Ei au vitrinele pline cu cupe, cu medalii, dar noi dacă muncim şi descoperim ceva n-avem nimic. Nu zic, e bine că le dă la sportivi, n-am nimic împotrivă, dar ar fi bine ca şi cercetarea să fie finanţată, sau oamenii care fac cercetare puțin să fie așa, mai…

În legătură cu cercetarea noastră, cu celula aceasta, încă nimeni nu ne-a dat nimic. Am mai îndrăznit să facem noi nişte programe de cercetare, dar nu ne-a aprobat nimeni nimic.

Să vedem de-acum înaine, să apară şi articolul ăsta în străinătate… și apoi să mai încercăm.

Am mai făcut o serie de studii în ceea ce privește autofluorescenţa, tot cu dl. Pascu, în cadrul a trei programe de cercetare europene, COST, care au durat patru ani – cu conştiinţa, cu neuroprotecţia şi cu neuromatematica – aplicarea matematicii în neuroştiinţe. Ca urmare am publicat un articol în The Anatomical Record, și ulterior o autoare din Croația ne-a cerut să scriem un capitol în volumul Tumori Cerebrale. Eu, când operez, trebuie să fac diferenţa între celulele patologice şi cele normale, pentru ca să păstrez cât mai bine celulele cerebrale, iar fluorescența celulelor patologice și a celor normale diferă. Cartea a apărut în 2011.

Am mai făcut o lucrare cu conştiinţa, ni s-a cerut un rezumat al acesteia de către niște autori americani care vor să publice o carte. Conştiinţa este cel mai complex proces cerebral. Eu am studiat baza neurologică a conştiinţei. Operând pe creier, am arătat că este formată din mai mulţi moduli, și că în urma unei operații pe creier o parte din conştiinţă se pierde; dacă eu operez parietal drept, şi lobul parietal e afectat, bolnavul respectiv nu-şi mai simte mâna şi piciorul până la a spune că nu-s ale lui. Nu mai are conștiinţa eului, o parte din conştiinţa eului e pierdută. Uneori îşi pierde conştiinţa complet, este în comă. Am arătat că după operaţie îşi revine, ca stare de conştiinţă, şi am arătat ce rol are în conştiinţă fiecare formaţiune, bazat pe date foarte precise. Am operat cortexul cerebral, cu comportamentele de înaltă clasă, cu decizii de planificare a muncii… Lobul frontal e foarte complicat.

 

Credeţi că suntem o părticică din Dumnezeu?!

Sigur că eu cred în Dumnezeu şi sunt un om foarte credincios. Există la nivelul creierului, mai ales la nivelul lobului frontal, conştiinţa religioasă. Afectând lobul frontal dispare şi o parte din această conştiinţă. Când am operaţii foarte dificile mă rog lui Dumnezeu.

Religia este formată din două categorii de oameni. Unii care au o activitate religioasă pasivă, se roagă de dimineaţa până seara – am fost la Muntele Athos și am văzut – și alții, care practică religia activă. Dumnezeu ne-a dat creierul și organele de simţ pe care noi trebuie să le folosim ca să descoperim ceea ce a creat Dumnezeu. Credinţa activă este să ceri ajutorul, dar să te foloseşti de toate organele de simţ pentru a descoperi ce a creat El, universul cu toată complexitatea sa. Eu fac deosebire între religia pasivă şi cea activă: omul trebuie să fie activ. Să creadă, dar să folosească tot ceea ce a primit ca înzestrare de la Dumnezeu.

 

Credeţi că misiunea noastră este să descoperim ce ne-a dat Dumnezeu?

Sigur, El ne dă, dar noi trebuie să descoperim; atât de complex e ceea ce a creat, creierul, care are miliarde de neuroni şi toţi au legătură între ei.

Cea mai profundă pierdere fiziologică a conştiinţei este somnul, dar totuşi conștiința acţionează și în somn.

La început se spunea că sufletul este localizat în inimă, şi se spune și acum, a rămas în subconştient. Spunem „cu mâna pe suflet” şi punem mâna pe inimă! Dar sufletul e peste tot în creier. Orice formaţiune cerebrală are conexiuni cu toate celelalte, mai mult sau mai puţin, dar toate sunt în legătură una cu alta, încât ele funcţionează ca un tot şi realizează viaţa spirituală a individului respectiv.

Știm harta creierului, eu o cunosc foarte bine, şi când operez feresc zonele care ştiu că au o funcţionalitate – prin operaţie urmăresc nu numai să scot o tumoră, un abces sau o metastază, urmăresc calitatea vieţii – după operaţie individul să se îngrijească singur şi să poată duce şi o activitate pentru ceilalţi.

 

Câte operații ați făcut?

40.000 am făcut, în 50 de ani de neurochirurgie. Activitatea o continui şi acum. Anul trecut – din ‘61 am venit la neurochirurgie – am avut 50 de ani de activitate neîntreruptă în acelaşi loc.

N-aţi avut copii, dar elevii, neurochirurgii pe care i-aţi format…?

Sunt mulţi! Eu am introdus laserul şi microscopul operator în neurochirurgie, o tehnică de prim ordin. Am ţinut cursuri, i-am învăţat să opereze cu microscopul operator şi toţi colaboratorii mei operează cu microscopul operator şi sunt foarte buni. Cel mai apropiat e dr. Ştefănescu, dar toţi pe care i-am învăţat îmi sunt apropiați.

 

Cum vedeţi situaţia neurochirurgiei în România – înţeleg că mai sunt locuri unde se operează fără microscop?

Am spus odată la televizor că dacă aş fi ministru aş interzice neurochirurgilor să opereze fără microscop operator. Ministru n-o să ajung, dar regula asta e valabilă oricând! Microscopul operator a adus nişte beneficii fantastice în rezultatele pe care le obţinem, în calitatea vieţii şi a actului operator. Suntem singura secţie de chirurgie vasculară pe ţară; neurochirugia vasculară e cea mai grea, alături de chirurgia cardiacă. Secţia de neurochirurgie pe care am creat-o în ‘81 a rămas unică pe ţară şi operăm marea majoritate a cazurilor cu microscopul operator.

 

Spuneaţi că nu oricine poate fi chirurg şi înțeleg că aţi făcut o listă de calităţi pe care ar trebui să le aibă chirurgii!

Împreună cu prof. Mihai Golu ne-am gândit că din moment ce conducătorii auto dau un examen psihologic, de ce să nu dea şi chirurgii!? Pentru că unii fac chirurgie pentru că e mai renumită, mai bănoasă, mai citată, dar nu au talent! Şi-atunci am făcut nişte criterii sub forma unui chestionar pe care să îl aplicăm celor care vor să devină chirurgi. Mulţi pictează, mulţi sculptează, mulţi scriu versuri, dar câţi rămân?! Dacă n-ai talent, degeaba! Am trimis chestionarul la Revista de chirurgie și n-au vrut să mi-l publice. L-am publicat în cartea mea Tumori cerebrale. E valabil şi acum, de chirurg depinde viaţa unui om!

Am fost la New York cu o bursă Fulbright, acolo am învăţat microchirurgia; eu ştiam să operez foarte bine, dar mă interesa să ştiu cum operează cu microscopul operator. Bursa era de cercetare, însă i-am spus profesorului respectiv că nu vreau să fac chirurgie experimentală, pe animale: „Eu când mă duc în ţară vreau să ştiu să operez, asta aşteaptă oamenii de la mine!”. Pe urmă am vorbit cu prof. Ransohoff, care m-a înţeles foarte bine, și a zis că pot să stau o lună la el. Până la urmă am rămas până la sfârşit. N-am mai făcut cercetare, s-a supărat profesorul pe mine, dar ce să faci… Am avut curaj să mă duc într-o ţară străină şi să-l refuz. Am văzut acolo un chirurg – prof. Ransohoff îmi spusese să nu mă duc în sală, că medicul care operează nu e bun chirurg. Şi aşa era, îi tremurau mâinile, de-abia se câcâia – n-are talent, şi dacă n-are talent…

I-am spus prof. Golu că nu se poate! Cei care vor să facă chirurgie să fie supuşi unor teste! Nu s-a aplicat, nu a convenit nimănui.

 

Dar dacă s-ar aplica, ce ar reieși? Câţi dintre chirurgi considerați că n-au talent?

Ooo, sunt… 10 – 20% să fie şi omoară atâţia oameni. Am fost în Comisia de malpraxis şi ştiu atâtea cazuri… Toate mi le trimitea dl. Beliş mie. Ei le discutau şi ultimul cuvânt îl aveam eu. Ce cazuri, vai… nişte operaţii simple, aţi auzit şi dvs. şi în alte domenii, a fost operată de sân şi a murit… Asta m-a revoltat şi din cauza asta eu cu prof. Mihai Golu, un foarte bun psiholog, am făcut chestionarul.

 

Aveţi 78 de ani, dar v-aţi păstrat un spirit tânăr. Care e relaţia dvs cu bătrâneţea?

Se spune că oamenii se nasc împreună, trăiesc împreună, dar mor singuri. Am o activitate continuă și un regim alimentar foarte bine pus la punct, fără grăsimi, fără dulciuri. Eu mă scol în fiecare dimineaţă la 3 şi jumătate şi citesc – o oră dacă citeşti dimineaţa, cu mintea limpede, nu se compară cu o oră de după-amiaza.

Vă place arta?

Am avut foarte multe tablouri primite, tablouri valoroase. Am făcut un muzeu la Darabani, în casa părintească, toate exponatele le-am dus acolo. Vizitatorii nu au voie să plătească niciun leu; nici la consultaţii nu iau niciun ban.

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, iulie 2012.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply