Toamna a început sub numele protestelor în stradă ale medicilor și ale cetățenilor împotriva proiectului de la Roşia-Montană.
Medicii au cerut în fața Ministerului Sănătății ceea ce tot cer demult, venituri mai mari, în primul rând pentru rezidenţi, 6% din PIB pentru sănătate, dar și un concept mai abstract, dificil de scandat sau de scris pe o lozincă – recâștigarea unei demnități pierdute în societate, în urma nenumăratelor scandaluri, a subfinanțării îndelungate, a managementului deficitar, a politicilor duplicitare, reformelor nereușite și nemulțumirilor fără de sfârșit ale pacienților.
Simplii cetățeni s-au însuflețit în stradă simțind, mai mult decât știind, dedesupturile pestilențiale ale unui proiect greu de descifrat, care a însoțit lumea politică pentru mai multe mandate succesive. Aburii cianurilor de la Roșia Montană au scos lumea în stradă și au înroșit nodurile rețelelor sociale. Atât de mult încât au trebuit să se poziționeze și re-poziționeze și partidele politice.
Am fost atrasă odată, la marginea trotuarului, de o mulţime animată care participa activ la ceva. Jucau alba-neagra, jocul cu care românii „au cucerit” vestul Europei, cel puțin la un moment dat. Era animat, părea foarte simplu, ghiceam mereu următoarea mişcare. Era foarte simplu, eram foarte atentă, ştiam. De ce să nu joc, mai ales că eram invitată cu replici abile?!
Noroc ca n-aveam o sumă mare la mine, că am pierdut tot ce aveam. Dar experienţa și-a meritat banii. Pentru că am înţeles mai apoi, extinzând cadrul cât de mult am putut, până la plan ansamblu, cum spun cineaştii, că mulţimea aceea mare de oameni în mijlocul cărora fusesem învăluită era formată din actori, iar tot jocul nu era decât o înscenare.
În alb și negru, în roşu şi alb!
