Armonii simfonice la Spitalul “Carol Davila”

0

20 de milioane de euro – Investitiile din ultimii zece ani de la “Carol Davila”

Dr. Mircea Penescu, directorul Spitalului de Nefrologie “Carol Davila”, a reuşit să atragă în nouă ani de mandat investiţii de 20 de milioane de euro într-o perioadă dificilă pentru sistemul sanitar. Spune că a avut ajutorul oamenilor, dar mai ales ajutor divin. Spitalul este acum o bijuterie în centrul Bucureştiului, iar doctorul Penescu se află în faţa unei noi provocări: să diversifice oferta acestui monolit de unică specialitate, aducând la “Davila” o echipă performantă de chirurgi, astfel încât efortul investiţional al Primăriei să se traducă în beneficii concrete pentru pacienți.

Sunteţi director la “Carol Davila” din 2002. Unde se află acesta în peisajul spitalelor bucureştene ?

E un spital cu tradiţie, cu brand, cu vad, aflat în mijlocul Capitalei, la doi paşi de Calea Victoriei. Clădirea principală, ctitorită la sfârşitul sec 19, este un monument de arhitectură, o clădire impunătoare, cu o frumuseţe discretă. Clădirea a fost sediul Curții de Conturi, fiind transformată în spital în 1950, iniţial cu mai multe secţii, medicină internă, chirurgie, clinică de radiologie, fiind de la început un puternic centru universitar… Aici a existat clinica de chirurgie a profesorilor Făgărășanu și Gavriliu, clinica de medicină internă a prof. Păunescu Podeanu, şi ulterior a prof. Nicolae Ursea, cel care a orientat acest spital spre Nefrologie. În ultimii 18 ani a devenit spital de monospecialitate, unic în România.

Într-o perioadă dificilă, de degringoladă a sistemului sanitar, aici s-a investit foarte mult. Cum comentaţi ?
Acum nouă ani, de când sunt la cârma acestui spital, am plecat cu o idee foarte limpede, cu un model pe care am vrut să-l transpun aici. În 1990 am avut ocazia de a vizita mai multe spitale din Franţa, printre care şi Spitalul Pasteur Vallery-Radot din Paris. Pasteur Vallery-Radot a fost unul din corifeii nefrologiei, care l-a avut ca elev pe Jean Hamburger, care cred că ar trebui să fie în Cartea Recordurilor deoarece este părintele a trei specialităţi – nefrologia, Terapia intensivă şi anesteziologia. Spitalul era construit ierarhic pe mai multe paliere: un centru de diagnostic şi tratament, care îşi întinde tentaculele în tot Parisul, clinici de nefrologie extrem de performante, laboratoare de cel mai înalt nivel, toate mijloacele de epuraţie extrarenală – hemodializă, dializă peritoneală reprezentate, şi în vârful acestei piramide, transplantul renal. Mi s-a părut cea mai logică înlănţuire, cu toată interdisciplinaritatea pe care o presupune nefrologia. Rinichiul este un „cenzor final” al organismului în strânsă relație cu celelalte organe și sisteme. Rinichiul, odată îmbolnăvit, perturbă întreg organismul şi, tocmai prin această patologie diversă pe care o generează, ne aruncă într-o direcţie sau alta, fără să menajeze, practic, nici un domeniu din medicina internă. De aceea, un nefrolog trebuie să ştie bine toată medicina internă, şi, în plus, există interferenţe extrem de strânse cu patologia chirurgicală.
De aceea, este o necesitate majoră ca în nefrologie să ai alături specialităţi chirurgicale cum ar fi urologia, chirurgia generală, chirurgia endocrinologică, chirurgia vasculară.
Iată de ce, cu toate că acest spital e concentrat pe nefrologie, încerc, pe acest fundament, să aduc aproape specialităţi chirurgicale care să completeze gama de prestaţii şi să nu mai punem bolnavii pe drumuri să alerge la chirurgie vasculară, la chirurgie generală, la chirurgie endocrinologică, la litotriţie ultrasonică… Să le avem pe toate aici. Acest spital are o adresabilitate foarte bună şi trebuie să-şi crească gradul de complexitate. Nimeni nu se îmbolnăveşte după specificul spitalului.
Ce zice primarul de această ambiţie a dvs ?
Primarul ştie cu siguranţă ceea ce gândesc, deşi foarte mult timp de discuţii filozofice nu a avut. Dar esenţialul l-a sesizat, şi spre marea mea bucurie, ne-a sprijinit; într-un mod discret, puţin în domeniul vorbelor, dar foarte concret în domeniul faptelor. A sprijinit ideea ca în mijlocul Bucureştiului să reînvie ceea ce a fost odată bun, şi chiar şi mai mult. Ceea ce altădată făceau aici Făgărăşanu şi Gavriliu, cred că o generaţie de chirurgi noi şi extrem de bine pregătiţi vor putea face din nou la “Carol Davila”, unde timp de 30 de ani blocul operator a vegetat într-o inactivitate totală.

Când estimaţi să se întâmple acest lucru. În acest an ?
Da, probabil prin luna mai. Renovarea corpului principal de clădire este foarte avansată. Toate depozitele spitalului sunt ticsite cu aparatură de ultimă generaţie, şi prin asta cred că o să ne distingem din nou din peisajul tern şi demoralizant al instituţiilor medicale. Aici există o infuzie de nou din toate punctele de vedere, iar un spital nu înseamnă numai o clădire şi aparatură, ci înseamnă capacitatea de a răspunde prompt şi eficient solicitărilor. Îndrăznesc să spun că biserica nu este construcţia în sine, ci este este păstorul şi turma. Tot aşa şi spitalul este, în primul rând, echipa. Echipă care la noi a fost foarte bine strunită şi antrenată, marea majoritate petrecându-și toată tinereţea aici, sub îndrumarea mai mult decât severă a prof. Ursea.

Cât s-a investit în acest spital ?
Când am preluat spitalul era o clădire cvasi-ruinată, cu o dotare lamentabilă, cu un statut patrimonial destul de fragil, asupra căreia s-au repezit imediat diverși șacali imobiliari sau alte instituții medicale și nemedicale, vizând în primul rând clădirea, poziția şi terenul.
În septembrie 2002, când am început eu mandatul, erau deja acumulate datorii de peste 70% din bugetul anual. În primul rând am reușit să ținem piept tuturor atacurilor și să stabilizăm instituția sub aspect patrimonial. În al doilea rând, am avut șansa ca în toamna anului 2002 spitalul să fi trecut la Primăria Sectorului 1. S-au pus termopane, spitalul a fost reparat, s-a cumpărat generator de curent electric, și mai ales, deoarece știam deja că va începe renovarea corpului principal, mi-am pus problema unui spaţiu pentru hemodializă pe perioada lucrărilor, dat fiind că în acest domeniu condiţiile de igienă trebuie să fie aproape ca într-un bloc operator. Am solicitat Primăriei Sectorului 1 – era primarul Gherasim – avizul de a construi, eventual în curtea spitalului, prin eforturi proprii, un spațiu modern pentru hemodializă. Ne gândeam la o structură ușoară, modulară, pentru perioada lucrărilor. Spre surprinderea totală, primarul a spus nu numai că e de acord, dar și că o finanțează. Când a venit la conducere primarul Chiliman, a spus că vom face această clădire, dar în nici un caz la nivelul la care ne gândeam noi… Ori facem o treabă pentru 100 de ani, ori nu o facem… Și încet-încet a prins contur noua clădire. S-a lucrat foarte rapid, clădirea a fost gata la 1 iulie 2009.

Vreți să faceți transplant aici ?
Am explicat cum se poate structura ierarhic specialitatea noastră şi, în corelaţie cu urologia, ca finalitate medicală cam asta ar fi. Deocamdată este prematur să fac asemenea afirmații… Dar dacă acum 10 ani eram întrebat dacă ceea ce am pus eu pe hârtie va deveni vreodată realitate, chiar eu aș fi spus că este un vis! Acum, după ce s‑au realizat toate acestea, în primul rând cred și am simțit întotdeauna că am avut asupra mea o mână protectoare… Şi n-a fost numai una, au fost mai multe mâini… De fapt, protecția a venit foarte de sus, îndrăznesc să spun, de la Dumnezeu, pentru că n-a fost vorba de un om, de o formație, de o grupare, de o generaţie, ci a fost practic contribuția tuturor, uniți prin înțelegerea necesităţii de a face ceva pentru această categorie extrem de defavorizată, a oamenilor cu insuficienţă renală…
Eu, trăind printre ei în ultimii 33 de ani, m-am legat foarte mult şi foarte mulți mi-au devenit prieteni. Am trăit alături de ei și bucurii, și necazuri, și mi-am jurat că dacă tot am ajuns să am o oarecere putere de decizie, să o folosesc doar atât timp cât pot face ceva…
Și vă jur că dacă mă simt inutil sau blocat în intenția de progres, nici nu ţin să ocup un scaun ca acesta.

Ce proiecte aveţi pe termen mediu ?
Dacă din punct de vedere al bazei materiale lucrurile stau bine, eu cred că trebuie să tindem spre titlul de excelență. Nu limitez domeniul, nu spun numai nefrologie, spun că în acest spital sunt multe zone deja care reprezintă perfor-manțe care nu sunt egalate prin alte spitale. Spre exemplu, deoarece rinichiul este un organ greu de investigat, puncţia biopsie renală este singura analiză care ne apropie de adevăr. Care presupune o analiză clasică prin microscopie optică cu diverse coloraţii, apoi analiză în imunofluorescenţă și, în sfârşit, microscopie electronică de înaltă performanţă. Spitalul nostru are microscop electronic, şi este unul din puţinele din ţară, exceptând institutele de cercetări. Sunt create premisele unui diagnostic corect şi putem prelua cazuri deosebite şi din alte spitale.
Cât s-a investit aici ?
Adunând tot ce a investit Primăria Sectorului 1 în construcția acestui spital, de-a lungul anilor, vorbim de 6 -7 mil. euro. Vorbind de clădirea veche, renovată, ar trebui să mai adăugăm vreo 5. Vorbind despre tot ce a investit Primăria Generală, putem cuantifica dotări de un milion de euro în 2009 și în jur de 9 mil. euro în 2010. Tot ce am spus se referă la investiții și nu la activitatea curentă din contractul cu Casa.

În total sunt 20 de milioane de euro, din 2003. Înţeleg că acum aveţi un nou proiect, oamenii !
Prin noua clădire, spitalul a crescut cu 2 500 mp ca suprafaţă, aproape s-a dublat. În aceste condiții, am fost chemați la Minister să ne facem harakiri şi să acceptăm să renunțăm la 25% din paturi, cu toate consecințele care decurg. Am spus că dacă în condițiile unui asemenea efort de investiţii trebuie să scădem, eu nu mai am nimic de spus… S-a renunţat la idee… Însă din aprilie 2009 nu putem angaja nici un om decât prin acea aritmetică absurdă: la 7 ieșiți la pensie, unul nou. Am folosit și această pârghie, dar e imposibil să ne gândim să înființăm o secție nouă de chirurgie cu 50 de paturi, așa cum ne-am propus, fără personal. E imposibil să facem un bloc operator ultraperformant, e imposibil să facem o secție de terapie intensivă de top, conform normativelor, fără personal. Aici este enorma mea emoție!
Ce se va-ntâmpla dacă nu există înțelegere, elasticitate, dorința de a rezolva, de a continua o inițiativă excepțională finalizând practic toate aceste structuri care trebuiesc mobilate nu numai cu aparatură, ci cu oameni…
Trebuie să înțelegem că s-a făcut un asemenea efort nu ca să avem aici o expoziție de aparatură, ci secții funcționale, în beneficiul pacientului.

Acum patru ani aţi externalizat hemodializa. Cum s-a resimţit acest moment ?
Când am pășit în 1977 la “Carol Davila” era aici primul mare centru de hemodializă din Europa de sud est, care crescuse de la patru aparate în 1974 la 20 de aparate în 1977. Ulterior a ajuns la 40 de posturi, cu 250 de pacienți hemodializați și cu zeci de pacienți dializaţi peritoneal. Acum patru ani s-a făcut externalizarea serviciilor de hemodializă în cadrul programului pilot cu Banca Mondială și IFC. După ce s-a făcut totul, am fost anunțat să fac un contract de energie, de spații comune, etc. cu noua firmă care prelua hemodializa. Am spus că în anii ăștia mulţi, care au trecut, m-am legat foarte mult de pacienți și de această specialitate. Am avut senzaţia că mi s-ar fi scos inima și mi s-ar fi amputat mâna dreaptă, mai ales că noua echipă managerială a preluat tot, cei 250 de pacienți, cele 160 – 180 de cadre ultra-instruite, toţi doctorii și clădirea, în condiții mult îmbunătăţite prin efortul Primăriei. Când lucrările de renovare a clădirii vechi a spitalului au avansat, au părăsit locaţia…
Nu am comentarii, important e că sunt performanți și pacienților le merge bine, iar între centrul externalizat şi spital există o relaţie funcţională corectă. Noi asigurăm tratamentul cazurilor grave, care necesită hemodializă în condiții de spitalizare continuă, și inițializarea cazurilor noi. Vreau să subliniez că acest spital, conform normelor în vigoare, trebuie să fie capabil în mod instituţional să facă, pe de o parte, inițierea în hemodializă a pacienților uremici ajunși la nivelul la care se impune acest lucru, şi, pe de altă parte, să primească din toate zonele cazurile care necesită internare şi tratament special. Trebuie să avem aici un compartiment puternic prin care să ne exercităm aceste două misiuni.
De anul trecut facem demersuri ca să putem funcţiona în contract cu Casa, având dotare ultraperformantă de la Primăria Capitalei. După lupte seculare nu am reuşit decât să primim în program de dializă cronică, prin contract cu Casa, doar şase pacienţi (față de 250 câți au plecat de aici).
În acest an, Casa şi-a propus să nu mai crească numărul de pacienți luați în program. Ca să zic aşa, meandrele de atitudine ale Casei nu corespund cu evoluția reală a patologiei, deoarece necesarul de hemodializă creşte cu 10% pe an! Blocarea accesului la dializă nu s‑a-ntâmplat ca atitudine declarată nici în perioada cea mai cruntă, de tristă amintire! Sigur că atunci lucrurile erau mult mai grave, dar în situația dată, când vorbim de milioane de euro, de un efort concertat în care s-au topit graniţele şi limitele politice, ne-mpiedicăm acum, când să facem contract cu Casa! Avem tot – echipă, aparate, know-how, dar nu putem lucra!

Câți bolnavi preconizați să aveți în dializă ?
Ar fi foarte bine ca la sfârşitul anului să avem 25 – 30, vrem să creştem progresiv. 30 de pacienţi e ultra modest. Nu pot să fiu iacobin şi să acuz! Casa guvernează nişte bani, şi dacă banii se termină, ei nu au soluţii. Hemodializa face parte dintr-un program extrem de costisitor, iar în momentul în care ai început acest tratament, a-l încheia înseamnă o crimă… De aceea înţeleg parcimonia, înţeleg să fim foarte atenţi cine intră şi cum, pentru că odată intrat, nu mai există practic o altă ieşire, decât prin moarte.

Cum a arătat bilanțul pe 2010? Cum va fi în 2011 ?
Am realizat exact cât am propus Casei la negociere şi cât s-a acceptat. Am produs 11,7 milioane lei şi ni s-au dat 9,3. În momentul în care lucrezi şi nu ţi se dă nimic în schimbul resurselor e mai greu decât atunci când stai, pentru că aşa consumi resurse. Dacă stai, măcar nu consumi! Avem dificultăţi cu bugetul pentru 2011, pentru că îmi vine foarte greu să ştim câte operaţii vom face, cum vor fi cotate intervenţiile, ca să spun cât solicităm la Casă. Bănuiesc că şase luni din acest an vom putea lucra în plin.
De muzică, de Fundaţia “Medicina şi Muzica” ce ne puteţi spune ?
Muzica este parte din viaţa mea, din copilărie. Orchestra Medicilor a fost creată de cel care mi-a fost maestru în medicină şi muzică, de marele doctor Ermil Nichifor, personaj de o mare cultură şi totodată de o mare charismă. Şi e cel care a creat Orchestra medicilor, în 1954, a doua familie pentru mine. N-am părăsit-o toţi anii, săptămână de săptămână am fost la repetiţii. Avem circa şase concerte pe an la Ateneul Român, dedicate unor aniversări, evenimente, gale de premii. De 6 -7 ani s-a înfiinţat şi Orchestra Europeană a Medicilor (EDO), la care sunt membru fondator si care are minimum două concerte pe an, unul la Londra, şi unul în alt oraş european. Am fost cu Orchestra medicilor la Roma, la Vatican, unde a luat marele premiu “I musicisti senza frontiere”, în 2002, la Berlin, la Budapesta, la Verona, la Montecattini Terme, la Festivalul Lago din Garda unde a câştigat Premiul I.

Delia Budurcă

Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Februarie 2011

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply