Dr. Michaela Berkowitz, din Israel, şi-a dorit să lucreze cu copiii, dar a ajuns să facă o carieră în medicina paliativă. Hospice-ul, pe care la început încerca din răsputeri să-l evite, a ajuns să însemne locul unde poți face extraordinar de mult pentru semeni. A inițiat cel mai mare curs de medicină paliativă din Europa, a primit premiul studenților pentru cel mai bun profesor din facultate, a fondat și conduce Societatea israeliană de medicină paliativă. Pentru dr. Michaela Berkowitz, plecată în 1987 din România, cariera profesională, cercetările și titlurile academice au venit ca niște fructe surprinzătoare pe care nu le-a căutat, nu le-a așteptat, dar care au continuat firesc o muncă tenace și plină de dăruire.
Când ați plecat din România? De ce ?
Am plecat din România în 1987, după terminarea Facultății de Pediatrie la “Carol Davila” și după un an de stagiu la Spitalul “Victor Babeș” din București.
Nu știu dacă pot da un motiv precis. Au fost mai mulți factori care ne-au influențat: nu aveam casă, ne tot mutasem de la mama mea la părinții soțului. Nici speranțe de a avea una nu prea erau, căci ambii părinți aveau condiții să ne țină. În timpul facultății trecusem prin câteva episoade destul de neplăcute: când m-am măritat și mi-am schimbat numele, secretara facultății m-a sfătuit prietenește să port numele de fată la facultate, căci altfel s-ar putea să am o problemă, apoi am fost ușor înlăturată „cu felicitări” din funcția pe care o dețineam de coordonator sport-turism pe IMF, apoi șeful de grupă m-a anunțat vioi că, deși aveam note foarte mari, nu voi putea beneficia de cele 50 de sutimi la media finală pentru că nu sunt și nu voi fi niciodată membră de partid, și asta pentru că „m-am dat cu străinătatea”.
Dar cel mai groaznic lucru a fost când unul din cei șapte colegi de grupă – cu care împărțisem sandvișul zilnic – mi-a strigat copilul de numai un an și jumătate, în sala mare a Spitalului de copii, „jidov mic”. Asta mi-a ars sufletul atunci, și, deși eu nu aveam rude în Israel, am venit acasă și i-am spus soțului că vreau să plecăm. Adevărul este că noi nu simțisem până atunci nici un fel de diferențe, aveam o mulțime de prieteni, eram iubiți de ei și aveam o viață socială foarte frumoasă. Nu doream ca viitorul copilului meu să atârne de ura îngrozitoare față de evrei.
Așa că până la urmă am plecat. Și poate în străfundul străfundului a fost un act de răzvrătire față de oamenii de cultură români care-mi împinseseră tatăl la sinucidere. Probabil că era un mod de a fugi de locul în care omul care m-a crescut și m-a educat a fost pur și simplu condamnat să nu-și poată practica arta de care era îndrăgostit – tata a fost pictor. Și asta numai pentru că era foarte talentat.
Așa că am luat calea Israelului cu toții: soț, copil, socri.
Care au fost primele impresii despre Israel și sistemul de sănătate? Ce v-a frapat ?
Primele impresii au fost izbitoare! Plecasem în perioada cea mai cumplită pentru românul de rând, în care lumea se bătea pentru un pachet de unt sau câteva ouă. Îmi aduc aminte că am sosit într-o vineri, iar sâmbătă cumnații ne-au luat să vizităm Ierusalimul vechi și toate locurile sfinte. Ca să ajungem dintr-un loc într-altul treceam prin piața arăbească, plină de minunății. La un moment dat, pe o tarabă plină cu tot felul de mirodenii am observat un munte de zahăr candel, care în România dispăruse până și el, dar care mi-a bucurat în copilărie jocurile de șotron cu prietenele mele, fiind și cel mai ieftin dulce – 1,5 lei suta de grame. Într-o clipă de neatenție a cumnaților, am luat de pe tarabă un pumn cât am putut și mi l-am îndesat în gură ca un copil nemâncat! Aveam totuși 29 de ani!!! Și, pe deasupra, mi-am mai și reumplut pumnul cu cât am putut. M-a descoperit cumnatul, când a văzut că nu pot vorbi din cauza gurii pline. Toată familia s-a distrat pe seama mea și mi-au cumpărat un kilogram întreg, ca să mă satur.
Mă întrebați ce m-a frapat! Din primele zile am fost surprinsă de organizarea clară, bunăvoința și amabilitatea surorilor și medicilor față de pacient și aceasta fără a fi condiționat de un plic sau de un cadou. Dacă vrei să vorbești cu șeful clinicii nu este absolut, dar absolut nici o problemă, el nu este un Dumnezeu, se află în locul în care se află pentru a fi disponibil pacienților și familiilor. Este adevărat că munca este grea, ziua de lucru este lungă, gărzile sunt dărâmătoare, dar totul este retribuit, chiar dacă astăzi și noi, medicii din Israel, protestăm pentru condiții mai bune de lucru. Și ce m-a frapat puternic a fost faptul că dacă vrei să muncești și ești serios poți munci oricât te țin puterile. În România pe care eu o părăsisem nu puteai avea mai mult de un loc de muncă, iar gărzile erau impuse și nu erau plătite separat.
Cum a continuat parcursul dvs. profesional ?
Primele luni au fost grele, căci limba este grea și despărțirea de cei dragi de acasă apăsa destul de tare. În plus, diploma mea de medic pediatru nu a fost recunoscută. În schimb, am fost recunoscută ca medic generalist. A fost un moment greu: departe de ai mei, într-o lume străină, fără limbă și practic fără meserie. Așa că, deși am fost solicitată să încep o specializare la o secție de neurologie, am preferat să mai fac un an de stagiu și apoi să mă reîntorc la pediatrie. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Încă din timpul stagiului am fost remarcată de un profesor român, șeful uneia din secțiile de chirurgie ale spitalului în care lucrez, acesta propunându-mi să rămân în secția dumnealui ca rezident. Soțul meu însă s-a împotrivit vehement, considerând că devenind chirurg voi fi total vândută meseriei și deci voi fi prea puțin timp acasă. Așa că până la urmă am dat examen pentru a fi primită la Pediatrie. Postul însă se elibera într-un an, așa încât mi-am început rezidențiatul, provizoriu, la Medicină Internă.
Anul cât am lucrat la Interne a fost îngrozitor de greu. Ca pediatru, nu am avut ocazia să tratez edeme pulmonare, în România nu era obișnuit ca un caz de urgență să fie rezolvat pe secție, nu făcusem niciodată o resuscitare și nici nu prea aveam cui să-i cer un ajutor sau un sfat. Gărzile erau grele tare, nici vorbă de închis ochii… Erau gărzi în care primeam câte 11-12 bolnavi noi, iar când era mai liniște stăteam cu urechile ciulite să aud orice mișcare. Îmi era frică mai ales pentru că nu stăpâneam limba, fugeam de telefon ca de foc. Iar a doua zi o luam de la capăt: vizita bolnavilor, stabilirea tratamentelor, externările și apoi abia plecam acasă la celalat job: de mamă! Ca un făcut, fiind gravidă, am născut și, în perioada imediat următoare, directorul secțiilor de geriatrie, tot român și el și tot fost pediatru, dr. Marian Rabinovici, mi-a propus să renunț la orice și să vin să lucrez ca rezident la el în secție, căci avea un post liber. M-a ademenit ușor – ușor, explicându-mi că în afară de toată susținerea lui voi avea posibilitatea de a-mi lua și un al doilea job, câștigând astfel mai mulți bani, de care aveam atâta nevoie. Până la urmă am acceptat, și iată-mă de la pediatrie la geriatrie.
Sigur că la noua secție programul era mai lejer și așa am adăugat un alt job, apoi altul și altul. După un an am fost rugată să fac o rotație de șase luni la Hospice. Am intrat în panică, am încercat să mă opun, dat fiind traumele suferite în anii tinereții, dar n-a fost chip să scap. Am început lucrul la Hospice pe 1 iunie 1991, iar pe 11 iunie, ziua mea de naștere, am realizat un record pe care nu l-am mai atins în cei 21 de ani care au urmat: 7 morți din 14, într-o singură noapte. Am fost disperată, m-am auto-acuzat și tot ce mi-am dorit a fost să mă reîntorc oriunde, numai să nu mai rămân acolo. Și cu toate astea, după un an, când mi s-a cerut reîntoarcerea, am refuzat! Începusem să mă acomodez, mă vedeam făcând bine, viața avea deja alte valori. Chiar în gărzile pe care continuam să le fac mă revoltam pe mine însămi când eram nevoită să fac o resuscitare care, de cele mai multe ori, nu reușea sau nu prelungea viața într-un mod eficient. Întorcându-mă la geriatrie, nu mă mai bucuram de nici o reușită în tratamentul bolnavilor avuți în grija mea. Abia așteptam să-mi termin treaba și să zbor la bolnavii mei de la Hospice. Până la urmă șefii n-au avut încotro și au trebuit să-mi aprobe reîntoarcerea într-o secție pe care, de fapt, nimeni nu o voia. M-am reîntors cu gândul de a-mi închina cariera celor aflați la sfârșitul celei mai cumplite bătălii. Atât doream, nici prin gând nu-mi trecea ideea unei cariere academice.
Cercetarea a început ca un ajutor pentru șeful meu de a colecta date, apoi mi-a venit o idee proprie și m-am prins în joc. Am început să scriu.
Cariera academică a început la fel: șeful m-a rugat să-l ajut să organizeze un curs pentru medicii de familie. Și m-am trezit că-l organizez singură, ba mai mult, am primit felicitări și recomandări către Facultatea de Medicină din Tel Aviv. Acolo am început la fel, împreună cu șeful meu, să organizăm un curs de 400 de ore pentru medici, cu două săptămâni de practică în Hospice, care la ora actuală este cel mai mare curs din Europa de Medicină Paliativă. La propunerea decanului de atunci, român și el, prof. Făinaru, mi-am depus actele pentru postul de preparator. La sfârșitul primului curs am primit premiul de cel mai bun organizator. Și iată, în trei ani am fost numită conferențiar clinic, iar în 2003 am primit premiul studenților de cel mai bun profesor pe facultate!
În 2009, după pensionarea șefului meu, am primit conducerea secției de Îngrijiri Paliative “Beit Friedman” la Centrul Medical Sheba. În paralel, am fost printre primii inițiatori ai Societății de Medicină Paliativă, societate care are ca scop înființarea sub-specialității de Medicină Paliativă în țară. Am fost pe rând membru în directorat, apoi secretar și în ultimii șase ani președinta Societății. În acest timp am organizat congrese naționale, două mari congrese internaționale (2000 și 2008), am scris împreună cu ceilalți membri Standardele de Medicină Paliativă, am scos o revistă în domeniu și am construit site-ul Societății. Ca și societate suntem afiliați Sindicatului Medicilor din Israel și suntem membri ai Asociației Europene de Îngrijiri Paliative. În 2007 și 2011 am participat la alegerile pentru directoratul EAPC, a cărui membră sunt și astăzi.
Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, luna Decembrie 2011.
