Anual, 12.000 de copii români suferă arsuri, iar dintre aceştia peste 2.500 sunt pacienţi cu vârste cuprinse între 0-4 ani, încadraţi ca urgenţe majore. În România anilor ‘90, arsurile la copii atât de mici erau de trei ori mai frecvente faţă de ţările central şi vest-europene, educaţia părinţilor fiind variabila care influenţează producerea acestor accidente, afirmă prof. dr. Dan Mircea Enescu, managerul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu” care, împreună cu echipa sa, tratează 800-900 de cazuri anual. În prezent, Clinica de Chirurgie Plastică, în parteneriat cu unităţi din Constanţa şi Braşov, pregătesc în acest domeniu peste 500 de medici şi 1100 de asistente.
Ce ne puteţi spune despre acest proiect?
Proiectul vizează perfecţionarea în terapia medico-chirurgicală de urgenţă a arsurilor pentru copii de vârstă mică (0-4 ani) la nivel multiregional; este un proiect POSDRU cu fonduri nerambursabile. Avem cursanţi din toată ţara, lucrăm împreună cu Constanţa (prof. Ion Bordeianu) şi cu Braşovul (dr. Marcel Albeanu) prin platforma de e-health şi prin videoconferinţe. Cursurile sunt de câte cinci zile pentru doctori, patru zile pentru asistente, în serii de câte 150- 200 de persoane care primesc puncte de la Colegiul Medicilor. Proiectul se finalizează în octombrie.
Suntem un centru cu experienţă importantă, acreditat de Societatea Internaţională de chirurgie plastică, printre puţinele centre din lume specializate pe tratamentul arsurilor la o vârstă atât de mică. Înmulţiţi numărul pacienţilor cu 20 şi ceva de ani şi veţi ajunge la 15-17.000 de cazuri tratate.
La noi vin 800-900 de copii pe an cu arsuri severe din toată ţara, dintre care 4-500 sunt foarte grave. Supravieţuirea lor este de 99,9%. Sunt cazurile pe care le vedeţi la televizor. Zilnic ne vin doi-trei din Târgu Mureş, unu din Oradea, doi din Suceava. Dacă acei copii au două sau trei luni, cazul se termină când împlinesc 18 ani. Pacienţii de peste cinci-şapte ani pot fi trataţi şi în altă parte, se mai pot salva, dar când un copil de trei săptămâni vine cu arsuri de 40% – ca adult, s-ar pune problema dacă scapi sau nu – este nevoie de experienţă. Aşteptăm momentul cel mai potrivit când un copil poate să suporte o intervenţie chirurgicală care să fie mai dură decât accidentul însuşi. Ca să-i fie bine, fiecare are momentul lui. Am avut cinci cazuri cu copii între patru şi cinci ani şi nişte arsuri asemănătoare. Cam pe aceeaşi suprafaţă – toţi cinci au scăpat şi pe niciunul nu l-am tratat la fel. Toţi au fost trataţi în funcţie de cum puteau să suporte. Scopul nostru, indiferent de cum folosim aceste proceduri, este să scape cu viaţă. După aceea, trebuie să aibă un organism funcţional, un rezultat estetic corespunzător şi, mai ales, o stare mentală bună. Noi întotdeauna transmitem acest mesaj fiecărui copil: dacă nouă Dumnezeu ne-a dat o viaţă, lui i-a mai dat una şi înseamnă că trebuie să facă ceva cu ea – mai mult decât facem noi cu a noastră. O arsură de 70% la un copil este ca şi cum ar fi fost mort.
De trei ori mai mulţi copii arşi decât
în statele central şi vest-europene
De ce avem atâtea accidente de acest gen în România?
În ultimii 30 de ani a fost recunoscută în toată lumea necesitatea ca aceşti pacienţi să fie îngrijiţi în centre specializate. Pe plan mondial, este recunoscut că arsurile copilului reprezintă 40-50% din totalul arsurilor, în orice tip de societate, ceea ce a dus la o preocupare pentru această grupă de vârstă şi la unităţi supraspecializate. În România anilor 90, arsurile copiilor erau de trei ori mai frecvente decât în ţările central şi vest-europene. Majoritatea covârşitoare a arsurilor copiilor se produc în familii cu instrucţie primară sau gimnazială şi, în mod cu totul excepţional, în familii cu instrucţie superioară. Familiile cu nivel precar de educaţie, familiile numeroase, cu condiţii proaste de locuit, prezintă un risc sporit pentru accidentele copilului de vârstă mică, printre care cele mai frecvente sunt arsurile. La început, mă duceam la congrese şi spuneam: am făcut zece mii, 12.000 de cazuri şi eram privit cu suspiciune. Nimeni nu poate să înţeleagă – ori minţi, ori e ceva anormal. Normele Asociaţiei Europene de Arsuri sunt următoarele: un centru important ar trebui să aibă 200-300 de cazuri pe an şi cazuri grave între două şi patru. Este o luptă uriaşă, dar e un efort care merită pentru că o îmbunătăţire cu 5-10% înseamnă vieţi salvate.
România ar trebui să aibă zece centre de arsuri. În realitate sunt doar două – la Bucureşti şi Braşov
Care este deficitul de personal în România în ceea ce priveşte specialiştii de acest gen?
În general, se acceptă că o ţară trebuie să organizeze un centru de arsuri performant la 2-4 milioane de locuitori. Socotind că populaţia României este de 20 de milioane şi că avem numai două centre specializate în tratamentul arsurilor, la Bucureşti şi Braşov, deficitul de specialişti este evident. Tinerii nu sunt interesaţi să se îndrepte spre această zonă, deoarece necesită o muncă uriaşă şi o retribuţie mică. Ei preferă clinicile private care să le aducă un câştig facil pentru intervenţii minore. După modul cum primesc pacienţii din teritoriu, pot spune, însă, cu siguranţă că nivelul specialiştilor în domeniu a crescut faţă de acum 10-20 de ani.
Care sunt costurile unei intervenţii chirurgicale de reabilitare a unui astfel de copil?
Calitatea vieţii persoanelor ce supravieţuiesc după arsuri medii şi grave depinde de reinserţia rapidă şi de bună calitate în mediul social (familie, comunitate) şi profesional (şcoală, loc de muncă). Pacienţii trebuie ajutaţi să accepte faptul că sunt purtători de sechele cosmetice şi funcţionale. Corecţiile chirurgicale pot fi precoce (la mai puţin de un an de la accident) sau tardive (la câţiva ani) până când copilul devinde adult. Numărul intervenţiilor este variabil în funcţie de arsură şi vârsta copilului, precum şi de complexitatea intervenţiilor. Copii au o recuperare surprinzător de bună. Psihoterapia, poziţionarea, presoterapia, kinetoterapia ameliorează situaţia pacientului ce a suferit intervenţii chirurgicale reconstructive postarsură şi care pot micşora numărul de intervenţii şi, implicit, costurile.
Cel mai important
este următorul bolnav
Cum v-aţi selectat echipa?
Cel mai important element al clinicii noastre este echipa terapeutică, aceasta având o pregătire specifică, experienţă, devotament şi entuziasm; echipa se auto-selectează, nimeni nu poate fi forţat să facă această activitate, extrem de complexă şi solicitantă şi care nici nu este un domeniu „atractiv” financiar. Conceptul de „bolnavul meu” nu poate fi aplicat cu succes în arsuri, ca de altfel nici în alte activităţi de vârf. Echipa medicală a clinicii noastre este compusă din 50 de persoane. Motto-ul secţiei este „Trebuie să ne câştigăm în fiecare zi aripile”, aceasta însemnând că următorul bolnav este cel mai important.
Credeţi că derularea unor acţiuni de promovare a prevenţiei pentru acest tip de accidente ar da rezultate?
Profilaxia primară care urmăreşte ca accidentele să nu se producă se bazează pe educaţia sanitară susţinută a populaţiei. Campaniile trebuie să fie repetate prin toate canalele de comunicare, să transmită mesaje simple, clare, necontradictorii şi să fie reluate la intervale scurte de timp. În ţările europene dezvoltate, încă din anii ‘60, fiecare generaţie a primit informaţii despre riscul de arsură pentru copiii mici; gradul de informare şi responsabilitate a părinţilor a crescut, ceea ce a dus la reducerea semnificativă în timp a numărului lor. Conform legislaţiei de Protecţie a Copilului în vigoare în SUA şi Europa occidentală, reprezintă un abuz grav faptul de a lăsa singur în casă unul sau mai mulţi copii sub 12 ani sau un copil cu handicap. Ceea ce la noi în ţară încă se consideră a fi „accident” sau „efecte ale sărăciei” sunt, de fapt, încălcări grave ale dreptului copilului de a fi protejat. Există încă şi în prezent o înţelegere mai mare faţă de durerea părintelui decât faţă de suferinţa copilului care a fost expus neglijent unor suferinţe inutile.
Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, aprilie 2012.
