Celebrăm excelența, în continuare, fideli unui ideal (prea îndepărtat) care ne motivează, chiar dacă sistemul de sănătate ne dezamăgește pe toți deopotrivă, medici, asistente și pacienți. Chiar dacă sistemul se întoarce împotriva oamenilor care construiesc și chiar vor să facă ceva, în fiecare zi, a oamenilor cu profil de constructori, care nu renunță la bătălia de fiecare zi și vor să mute ziduri cu mâinile goale.
Una dintre personalitățile al cărui profil îl găsiți în revista de noiembrie aproape că a trebuit să facă asta pentru ca să împingă lucrurile mai departe și să realizeze ceea ce simțea că trebuie să facă. Se poate.
Un bătrân a donat 100 de milioane de lei vechi Spitalului Fundeni, dând o lecție de generozitate și recunoștință. Se poate.
Anesteziștii de la câteva spitale din România vor putea merge trei luni pe an să muncească legal, în Franța, pe banii francezilor, într-un proiect care poate să schimbe mentalități în sistemul nostru de sănătate și să și asigure reîntoarcerea medicilor români acasă. Nu e puțin să găsești soluții atunci când toți îți spun că nu se poate. Și nici bani nu ai. Deci, se poate.
Bucureștiul, orașul pe care îl plătim ca să avem parte de curățenie, parcuri și parcări, se întoarce împotriva noastră, a oamenilor lui, cu borduri și garduri înalte de marmură. Ceea ce se numește “crearea de locuri de parcare” e de fapt prilej pentru arabescuri de borduri. Pe banii noștri. Se poate.
Parcul de lângă mine, unde două cartiere ar putea lua o gură de aer proaspăt, e închis de doi ani, din mai. Toată vara asta ne-am uitat la gazonul verde pe care se plimbau, singuri, gardienii. Parcul e gata de câteva luni, dar nu e deschis. Probabil că se va deschide în decembrie.
Un prieten a fost operat degeaba, ca să‑i iasă medicului operațiile, la număr. Se poate.
Se poate și așa, să înălțăm borduri înalte și garduri.
