Se întâmpla acum 100 de ani, pe vremea când aroganţa şi inconştienţa vârstei de 20 de ani mă făceau să accept postul de producător al celei mai apreciate şi controversate emisiuni din România de la acea oră, Marius Tucă Show. Fără să-mi dau seama, aveam să-mi marchez subconştientul vârstei dinspre maturitate.
Am stat în toaleta Antenei 1 cu Rona Hartner, ca să se liniştească după scandalul cu Corneliu Vadim Tudor. A fost locul unde lumea a lăsat-o în pace.
Am plecat în Valea Jiului pentru a realiza emisiunea cu celebrul Miron Cozma împrumutând o pereche de jeanşi şi tenişi de la o colegă, eu fiind îmbrăcată în taior în acea zi. Am stat în spatele camerelor de filmat la Cotroceni când, în premieră, Emil Constantinescu, preşedintele de atunci, a acceptat să filmăm emisiunea cu el. Am văzut pe rând politicieni mici şi mari, trecuţi sau cu viitor, flirtând în holul televiziunii cu recepţionista sau plănuind vacanţa cu adversarii vehemenţi de pe „sticlă”.
În urmă cu o lună, l-am internat pe unchiul meu care locuia într-un frumos orăşel de provincie, Isaccea (oraşul natal al lui Crin Antonescu, pe care nu-l cunosc, însă pe a cărui mamă o stimez pentru dulceaţa delicioasă pe care o pregăteşte şi pentru bunătatea pe care o emană în jur), la Tulcea, aflată la 35 de kilometri distanţă, dar posesoare a unui spital. M-am bucurat să ştiu că i-au fost făcute toate analizele şi că a fost externat fără a i se depista vreo afecţiune din cauza căreia se simţea slăbit şi avea greutate în a merge. S-a bucurat şi mătuşa mea.
După trei zile aceasta m-a anunţat că unchiul meu a murit. Nu vom afla niciodată de ce.
Perioada „bretelelor” m-a făcut să nu mai ştiu/vreau să ştiu cum arată politicienii şi ce spun ei. Nu îmi sunt dragi, politic – nu îi detest. Uman, îi iubesc pe toţi – sunt taţi, mame, copii, rudele cuiva. Sunt simpatici, spirituali, unii culţi, rafinaţi, eleganţi. Unii nu…
Îmi doresc, ca în filmele americane proaste, ca cei care decid dacă eu sau apropiaţii mei sau numeroşii necunoscuţi avem dreptul la un medicament sau terapie să fie o zi în corpul pacientului cu cancer sau tuberculoză, sau care a fost infestat cu HIV dintr‑o eroare de sistem. Sau în persoana a cărui părinte s-a stins în spital neavând bani pentru medicamentul salvator, sau… sau. După care să revină, şi să se întâmple o minune (mai cred încă).
Vreau să spun tuturor specialiştilor din străinătate cu care intru în legătură, prin prisma activităţii mele, că în România există politici şi strategii de sănătate bune, şi că binele pacientului este preocuparea principală.
Am cunoscut o bonă în parc şi zâmbetul ei permanent m-a făcut să intru în vorbă cu ea… banalităţi. Zâmbetul ascundea suferinţa de a avea cancer. Revolta mea a durat jumătate de oră, în care o întrebam zbuciumată unde a fost să se trateze, cu ce medicamente (dacă are acces), ce i-au spus medicii, dacă a luat legătura cu asociaţiile de pacienţi care o pot ajuta, măcar vorbind cu alţii în situaţia ei etc.
După acea jumătate de oră în care a tăcut, mi-a spus simplu şi modest că ea nu are calculator acasă şi nici nu ar şti să folosească internetul, aşa că… tot ce îi spusesem eu… nu conta. Singura sursă de informare era medicul, care… era copleşit de prea multe cazuri şi pe care ea îl ierta.
Vreau să existe specialişti şi politicieni în România care să vorbească cu mine indiferent cine sunt.
Vreau să avem asociaţii de pacienţi cum găsim peste tot în ţările dezvoltate și să se ţină cont de ele. Mi-a povestit o prietenă care stă de 35 de ani în Franţa şi care lucrează în Ministerul Sănătăţii că acolo le e „frică” ca nu cumva să nu asculte asociaţiile de pacienţi care sunt prezente în toate structurile. Nici în Franţa nu e perfect, nici în Germania, Marea Britanie sau în Olanda. Ştiu.
Vreau doar să stea la aceeaşi masă toţi cei care pot schimba ceva, să se privească în ochi şi după ce au părăsit sala şi discuţiile să nu uite că au fost acolo bifând încă o acţiune care dă bine în ochii presei. Să dispară presa, duşmanii, pricinoşii şi să rămână numai ei…
Pentru că eu mă pot trata şi la Viena. <<<
