Bulgaria a început în 1999 reformarea sistemului său de sănătate învechit, moștenit din perioada comunistă. În anii `90, cabinetele medicale private s-au extins, însă majoritatea bulgarilor au continuat să se trateze în clinicile din perioada regimului comunist, fiind nevoiți să plătească prețuri mari în cazul în care aveau nevoie de îngrijiri speciale. Reformele care au urmat au încercat să rezolve anumite probleme, introducând conceptul de medic generalist, limitând accesarea excesivă a spitalelor și încercând să acopere deficitul de personal medical, însă performanțele sistemului de sănătate din Bulgaria continuă să se situeze pe ultimele locuri din Europa.
Potrivit Euro Health Consumer Index (EHCI) din 2012, calitatea îngrijirilor medicale din Bulgaria este cea mai slabă din țările membre ale Uniunii Europene. Singura țară cuprinsă în studiu aflată sub nivelul Bulgariei a fost Serbia, care nu face parte din UE.
Clasificarea a avut la bază 42 de indicatori, acoperind cinci zone de interes – sănătatea consumatorilor (drepturile pacienților) și informarea, accesibilitatea la tratament (timpul de așteptare), rezultatele medicale, gama de servicii oferite și tratamentul cu medicamente. Singurii indicatori la care Bulgaria a primit o „notă bună” sunt gradul de implicare a asociațiilor de pacienți și răspândirea tehnologiilor de rezonanță magnetică. Printre indicatorii care trebuie îmbunătățiți se află mortalitatea infantilă, precum și cei legați de legislația din domeniul sănătății, care nu respectă drepturile pacienților, au remarcat realizatorii studiului.
7,7% din PIB pentru sănătate înaintea admiterii în UE
Programul de reforme început în anul 1999 a introdus asigurarea obligatorie pentru salariați prin Fondul Național de Asigurări de Sănătate (FNAS) care a preluat o parte tot mai mare a costurilor cu îngrijirea primară. Angajații și angajatorii au început să contribuie cu un procent din ce în ce mai mare la sistemul medical, scopul fiind de a reduce treptat susținerea acordată de stat, urmând ca aceasta să aibă în vedere segmentele dezavantajate ale populației.
Contribuția obligatorie la asigurările de sănătate este de 6% din salariul lunar, distribuită între angajat și angajator, la nivelul anului 2006, într-un raport de 70:30; raportul urma să ajungă la 50:50 în 2009, potrivit raportului Observatorului European pentru Sisteme și Politici de Sănătate. Asigurarea obligatorie de sănătate garantează populației accesul la un pachet de servicii de bază. Asigurarea privată de sănătate nu joacă decât un rol secundar în peisajul sistemului medical bulgar.
Cheltuielile cu sănătatea au crescut constant din 1998, atât în termeni absoluți, cât și ca procent din PIB, reprezentând 7,7% din PIB în 2004, mai mult decât media celor zece țări care se alăturaseră Uniunii Europene în anul respectiv (6,8%). O tendință de creștere a cheltuielilor cu sănătatea a reflectat o îmbunătățire a economiei țării ca rezultat al reformelor, eforturilor de intrare în Uniunea Europeană și dezvoltării asigurării obligatorii de sănătate.
Ca parte a reformelor, sistemul a fost descentralizat, municipalitățile devenind responsabile pentru unitățile medicale, iar până în anul 2005 cea mai mare parte a îngrijirilor primare au ajuns să fie asigurate de medici independenți. Plățile către medicii generaliști sunt realizate lunar, în funcție de numărul de persoane asigurate de pe lista de pacienți. Îngrijirile ambulatorii și serviciile de laborator sunt rambursate prin intermediul unui preț fix per serviciu acordat pacienților. Îngrijirile stomatologice sunt, în general, plătite de pacienți, deși câteva servicii sunt incluse și în pachetul de beneficii de bază. Medicii sau centrele medicale fac un contract cu FNAS pentru a acorda servicii populației, iar cei care nu încheie un astfel de contract sunt liberi să ofere servicii private contra cost. Activitățile FNAS au fost, de asemenea, descentralizate, fiind delegate celor 28 de Fonduri de Asigurări de Sănătate din teritoriu, menționează wikipedia.org.
Deși înjumătățit, numărul de paturi de spital e încă prea mare mare
La începutul anilor 2000, capacitatea spitalelor a fost redusă substanțial pentru a limita supraaglomerarea acestora cu îngrijiri de rutină care ar fi putut fi rezolvate în ambulatoriu, iar admiterea în Uniunea Europeană a reprezentat un stimulent major pentru această tendință. În intervalul 2002-2003, numărul paturilor de spital a scăzut cu 56%, ajungând la 24.300, tendința diminuându-se în următorii ani. Astfel, în 2004, în Bulgaria funcționau 258 de spitale, față de 140 cât era numărul recomandat.
Spitalele primesc finanțare prin tarife în funcție de caz, unice per diagnostic, introduse în 2001. Până în 2005, spitalele au fost, de asemenea, plătite pe zi de Ministerul Sănătății, plata reprezentând contravaloarea tuturor serviciilor și cheltuielile pentru fiecare pacient. Spitalele mai obțin venituri prin intermediul coplăților obligatorii achitate de pacienți.
Alocarea resurselor umane în sănătate, conform Hărții Naționale de Sănătate
În domeniul medical, resursele umane sunt alocate spitalelor sau clinicilor în concordanță cu Harta Națională de Sănătate, care specifică numărul de profesioniști necesari fiecărei regiuni și instituții.
Reforma din domeniul medical se bazează într-o măsură destul de mare pe crearea unui nou actor la nivelul îngrijirilor ambulatorii – medicul generalist, care să trieze pacienții și să limiteze accesul la spitale și la medici specialiști, reducând astfel cheltuielile alocate îngrijirilor mai costisitoare. Ca urmare a acestor schimbări, au apărut noi tipuri de instituții ambulatorii, cum ar fi cabinetele individuale, cele de grup, dar și centrele medicale și stomatologice, precum și centrele independente de diagnostic.
În anii `90, calitatea cercetării și a pregătirii în domeniul medical a scăzut substanțial din cauza finanțării reduse. La începutul anilor 2000, pregătirea personalului medical, desfășurată în cinci universități, s-a concentrat pe formarea profesioniștilor pentru segmentul îngrijirilor primare. Se intenționa astfel rezolvarea problemei deficitului de personal cauzat de faptul că sistemul comunist a pus accent pe formarea de specialiști. La momentul respectiv, experții au considerat că Bulgaria avea suficienți medici, însă deficitul se manifesta la nivelul altor categorii de personal medical – în anul 2000, Bulgaria avea 3,4 medici și 3,9 asistente medicale la mia de locuitori.
Principalele cauze de deces în Bulgaria sunt bolile cardiovasculare, cancerul și afecțiunile respiratorii. Incidența virusului HIV a fost foarte redusă la începutul anilor 2000, însă a urmat o tendință ascendentă – în 2005 au fost raportate 86 de noi cazuri, totalul ajungând la aproximativ 600, iar în 2010 erau deja peste 1100 de persoane seropozitive.
Peste 80% dintre bulgari cred că este nevoie de schimbări radicale în sistem
Doar 4,8% dintre bulgari au încredere în sistemul de sănătate al țării, iar jumătate dintre locuitori merg la medic doar când au o problemă gravă de sănătate, arată un articol publicat de agenția bulgară de presă Novinite. 20% dintre bulgari încearcă înainte să se trateze singuri. Potrivit datelor citate, 75% dintre pacienții bulgari sunt convinși că sistemul medical nu funcționează corect, iar 82% spun că nu este nevoie doar de reforme, ci de schimbări semnificative. În plus, cea mai mare parte a bulgarilor consideră că salariile medicilor nu se află la nivelul optim.
Excluderea anumitor categorii de populație de la asigurarea medicală obligatorie, resursele financiare publice limitate, capacitatea managerială redusă și infrastructura medicală insuficientă, absența competiției și a standardelor și regulilor de bună-practică, dezvoltarea unui mediu informal în ceea ce privește îngrijirile medicale, precum și insuficiența informațiilor statistice necesare pentru a lua decizii în mod eficient se află printre aspectele care își așteaptă încă rezolvarea în sistemul bulgar de sănătate, notează Observatorul European pentru Sisteme și Politici de Sănătate.
