Pacientul, centrul sistemului… Ba nu, al universului…
Cinci miliarde de euro se rotesc ca stelele în sistemul de sănătate românesc şi pacientul stă în mijloc, cel puţin aşa ne mai spun autorităţile şi teoreticienii sistemului. Pacientul stă în mijloc, neatins prea tare de aceşti bani, care i se învârt în jur, după reguli ale fizicii pe care nu le vede şi nu le cunoaşte. Însă sunt banii lui, centrifugaţi cu viteză maximă din buzunarele‑i fluturânde pe orbită pentru servicii pe care uneori le mai primeşte, alteori nu. Chiar dacă cei mai mulţi dintre pacienţii români nu sunt mulţumiţi de cum funcţionează sistemul, totuşi funcţionează foarte bine pentru a-i lua banii, chiar de mai multe ori pentru acelaşi serviciu, în numele sănătăţii, al calităţii sau ce nume sonore s-or mai fi găsind.
De obicei sistemul de stat e văzut ca un loc al “pierzaniei” (fondurilor!!!!), dar nici sistemul privat nu e chiar aşa de “luminos”. Dacă ai abonament la privat descoperi curând că nu prea poţi beneficia de mare lucru, dacă ai nevoie de o consultaţie la neurolog se poate doar peste o lună, dacă ai nevoie de servicii de urgenţă pe 1 ianuarie nu se poate, dacă ai probleme mai grave şi mergi la spital semnezi că îţi asumi responsabilitatea pentru absolut tot, inclusiv decesul, chiar dacă ai nevoie de o operaţie de amigdalită. Dacă eşti pe muchie de cuţit şi situaţia ta e incertă, tot la stat ajungi, prin transfer, chiar dacă ai plătit şi la privat. Mai nou, chiar şi la stat plăteşti, dacă te duci direct, fără să mai treci pe la medicul de familie. Chiar dacă starea ta e evidentă şi chiar dacă, în teorie şi în campaniile electorale, sănătatea ţi se asigură gratuit.
Până la urmă, faţă de cum e abuzat pacientul – pentru că se lasă uşor abuzat pentru un scop nobil, în numele sănătăţii sale, nu-i aşa?! – parcă nici măcar populismul din campanii nu mi se mai pare un rău aşa de mare.
Rămâi măcar cu ceva. Frumoasele promisiuni…
