În timp ce puternicii zilei se epuizează și ne epuizează în discuții de mahala, „făcând” agenda zilei, transmițând „mesaje”, oferind reacții, lansând aburi de manipulare în fața milioanelor de ochi pironiți pe ecrane, repetând suficient de des anumite cuvinte astfel încât lumea să înceapă să le creadă, alții își văd de treabă în liniște, cu sfială, încercând, eșuând, mirându-se la fiecare pas mic pe care îl fac în misiunea lor sfântă de ilumina necunoscutul – o boală, un tratament nou, interpretarea unor simptome atipice, o încercare de a reorganiza lucrurile, în ciuda tuturor opozițiilor, pentru ca să meargă mai bine.
Avem asemenea oameni pe-aproape, dar continuăm să punem reflectoarele acolo unde sclipește metalul ieftin sau chiar coclit de-a binelea, poate reușim să ardem nuanțele verzui într-o patină onorabilă, într-un trist spirit de turmă al unei prese care nu mai iese din copilărie. E o culpă a presei, pentru că nu renunță la asta, și o culpă a privitorilor, care iau de bun ce li se livrează și nu sancționează derapajele.
Academician Leon Dănăilă, una din cele mai mari personalități științifice ale României, împreună cu cercetătorul Viorel Păiș, au descoperit acum 25 de ani o nouă celulă a creierului. S-au sfiit, n‑au avut curajul să-și anunțe public descoperirea decât după 20 de ani, în 2006, după ce s-au uitat atent cu microscopul electronic la sute de preparate, ca să fie siguri-siguri că e cu adevărat nouă. Sfiala…?! O virtute demodată, uitată, anacronică chiar, de batjocură în epoca pumnului în gură și a piciorului în ușă.
Acum, la șase ani de la comunicarea publică, mai nimeni nu știe de descoperirea cercetătorilor români. Abia s-a scris, pe ici pe colo, câte puțin, dar nici jurnaliștii specializați nu au auzit de ea. Însă toată lumea se uită fără să clipească la cohorte de analiști care comentează ritos despre cum a fost înnodat fularul lui Năstase. „Dacă nimeni din redacție nu știe de un anumit lucru, înseamnă că e știre”, spuneau profesorii mei de la Reuters.
Valoarea stă și își face treaba fără să fie băgată în seamă de reflectoare, cum stă celula cea nouă, numită cordocit-protectocit, gardian la marginea vaselor de sânge din creier, urmărind ca nicio hematie să nu scape și să afecteze substanța nobilă a creierului. Chiar dacă face teste psihologice pentru accederea viitoriilor chirurgi în această specialitate de imensă responsabilitate și nimeni nu le bagă în seamă. Chiar dacă trebuie să depășească răutăți și piedici pentru a-și finanța cercetările.
În afara disputelor de fațadă, în afara cupelor și medaliilor strălucitoare, valoarea își face treaba, trage înainte pe un drum accidentat, pentru că are o misiune:
Descoperirea!