De câţiva ani încoace, deşi pare că se petrece de o eternitate, a intrat în vocabularul curent al celor care discută despre sistemul sanitar din România, sintagma „pacientul trebuie să fie în centrul sistemului”. Din nefericire, cei care o folosesc lasă în afara discuţiei o problemă esenţială. O problemă atât de logică, dar în acelaşi timp şi una de context. Dacă pui un om bolnav în centrul unui sistem, iar câteva secunde mai tărziu apar mii şi mii de alţi pacienţi, de oameni bolnavi, care ei înşişi devin centrul unor microsisteme, atunci este o problemă de timp până când se ajunge la momentul fatal. Momentul în care sistemul va fi alcătuit preponderent din pacienţi, care din nefericire nu se pot însă şi autovindeca. Creşte vertiginos nemulţumirea, scade calitatea actului medical, iar atât pacienţii, cât şi medicii, respectând un principiu darwinist, îşi caută un mediu mai bun, după principiul „supravieţuirea celui mai puternic”. Această problemă de logică poate fi rezolvată însă, dacă privim şi desluşim problema de context. Aceea că plasarea pacientului în centrul unui sistem sanitar se poate produce doar atunci când celelalte elemente constitutive ale sistemului sunt bine fixate din punct de vedere economic, politic şi social. Ceea ce nu se întâmplă în România. Pentru că spitalele nu au bani, medicii au salarii foarte mici, legislaţia care reglementează sistemul este în continuă schimbare, iar percepţia socială asupra actului medical românesc variază de la „periculos şi prost” până la „cel mai bun din lume” fără un punct de echilibru.
Aşa se face că actualul sistem sanitar românesc încă îşi caută un centru în jurul căruia să se consolideze. Iar o analiză realistă spune că nu poţi vindeca oameni, dacă nu există medicii care să o facă. Prin urmare, medicul este centrul acestui sistem. Vorbesc de medicul de spital, de la rezident până la medicul primar. Vorbesc despre acei oameni a căror viaţă se confundă cu munca lor, iar stabilizarea acestei vieţi prin măsuri legislative, traduse ulterior în îmbunătăţirea situaţiei lor economice şi sociale, va genera şi pregătirea sistemului pentru momentul în care pacientul să preia rolul de centru. Iar acest lucru trebui spus tranşant de fiecare medic, ori de câte ori are ocazia. Şi oriunde. Inclusiv în şedinţele de Guvern, ori în discuţiile cu politicienii care îi cer ajutorul. Bineînţeles, în măsura în care o şi crede.
O schimbare a modului în care funcţionează actualul sistem nu se poate produce de azi pe mâine. Şi nici măcar în patru sau în cinci ani. Calculele economice o pot demonstra. Dar azi, mâine sau anul viitor, medicii pot începe drumul lor către centrul sistemului. Pot pune această problemă pe agenda publică, alături de pensii, de salariile profesorilor şi de atâtea alte probleme cu care concurează din punct de vedere electoral redresarea din mers a Sănătăţii româneşti.
Dr. RĂZVAN VINTILESCU
