“În orice criză e o oportunitate!” era o zicere pe care o consideram mai mult consolatoare, în ideea de a găsi totuși pe undeva partea plină a paharului, chiar atunci când aceasta nu reieșea de niciunde. Ca să fiu și mai explicită, nu credeam deloc că o criză poate fi o oportunitate.
Am integrat acum la un nivel mult mai profund această sintagmă, pentru că această criză a SARS-Cov-2 ne-a împins cu viteză de la spate să facem în sistemul sanitar lucruri care erau amânate de 30 de ani. Ne-a obligat să ne organizăm, să ne dotăm, să găsim bani, să găsim oameni, să găsim soluții.
Totodată, a împins corpul medical în prima linie a luptei cu virusul, dar și pe prima pagină în media. Discursul public s-a schimbat, cadrele medicale au devenit din șpăgari și incompetenți eroi și binefăcători. Avatarurile presei, nu numai românești, se resimt și în conștiința publică. Oricum lumea nu are nevoie de eroi, în fapt, ci de cadre medicale bine pregătite și pe metereze, echipate perfect până-n dinți. E o absurditate să te lupți cu virusul cu mâinile goale și prima zi de război să-ți fie și ultima. Vremea eroismului cu mâinile goale a trecut demult, iar localitatea unde s-a încercat asta a fost aspru “pedepsită” de virus, devenind Lombardia României. Deodată, medicii “sunt văzuți” de oameni și de autorități. Sunt invitați la Tv, vocea lor e ascultată, strâng vizualizări și like-uri pe canalele media.
Ne-a mai arătat și câtă nevoie avem de medici. Cât ne lipsesc, câți au plecat și cum degeaba producem alții pe bandă rulantă dacă nu-i și păstrăm, pentru că orice om format și plecat e greu de înlocuit.
Ne-a mai obligat să stăm acasă, să lăsăm timp sistemului medical să se pregătească să amortizeze valul, să se doteze, să se îmbrace adecvat, să stea la primire și să aplatizeze curba.
Ne-a mai adus în țară odată cu virusul și 1,6 milioane de români, despre care “Guvernul nu știe prea multe”, dar care, dacă ar putea fi păstrați în țară, ar putea mai rezolva din deficitul cronic de forță de muncă.
Ne-a mai obligat să ne facem curat. Și în casă, dar și în suflete, în proiecte, în relații, chiar în relația noastră cu noi înșine. Ne‑a obligat să ne păstrăm calmul când totul o ia razna, să ne păstrăm mintea limpede și să gândim cu capul nostru, chiar dacă nu mai știm ce înseamnă adevăr și corect.
Ne-a împins, fără preaviz, să găsim oportunitatea din criză.
