D-na Libby Gitenstein, soţia Ambasadorului Statelor Unite ale Americii: Asistentele medicale trebuie să devină „avocaţii” pacienţilor

0

Doamna Libby Gitensein este specializată în situaţii de criză, a lucrat cu soldaţi americani care au luptat în Irak şi Afganistan, cu oameni traumatizaţi în urma unor dezastre sau tragedii personale. Spune că românii, chiar dacă nu au o tradiţie în voluntariat, au puternice legături familiale, ceea ce reprezintă baza sănătăţii mentale. Şi că forţa asistentelor medicale stă în a-şi asculta pacienţii, astfel încât să devină „avocaţii” acestora!

 

Cum ați devenit asistentă medicală?

Întotdeauna mi-am dorit să fiu asistentă medicală, încă din copilărie, dar interesul s-a transformat în pasiune la Universitatea Duke, în Georgetown. Mi-am făcut studiile acolo, începând să fac și asistență socială. Asistența socială în SUA înseamnă îngrijire medicală la domiciliu, și reprezintă fundamentul îngrijirii medicale în SUA. Am avut apoi o bursă pentru a-mi lua diploma în asistență medicală psihiatrică. A fost ultima dată când s-au dat aceste burse în sistemul public. Am fost asistentă comunitară, cu specializare în psihiatrie. Îi vizitam pe pacienți acasă și învățam alte asistente medicale cum să se descurce cu pacienții dificili. A trebuit să fac de toate. Dacă cineva avea o arsură, de exemplu, mă ocupam și de familie, care era afectată și trebuia să depășească starea de stres, dar îngrijeam și arsura. Deseori era vorba de pacienți care nu își luau tratamentul, ca de exemplu pacienți diabetici sau bolnavi de tuberculoză.

De ce psihiatria?

Pentru noi, în SUA, asistența medicală psihiatrică include și sănătatea mentală. Nu este numai vorba de a îngriji pe cineva diagnosticat cu schizofrenie sau cu alte afecțiuni grave, ci include toate componentele care se referă la sănătatea mentală în comunitate. În opinia mea, este punctul central al asistenței medicale.

Am lucrat cu tot felul de pacienți. Una din ultimele activități în care am fost implicată a fost managementul sindromului de stres posttraumatic la soldați americani care luptaseră în Irak și Afganistan. Erau soldați aflați în serviciul activ, din spitale militare. Dar am lucrat și cu clienți, nu le‑aș spune chiar pacienți, care erau angajați în companii și în bănci, de exemplu, pentru care am acordat prim ajutor psihiatric.

Când cineva trece printr-o experiență traumatizantă, precum un jaf, moartea subită a cuiva apropiat sau printr-un dezastru, în mod obișnuit, dacă este acasă, toată lumea face ceea ce este normal să facă. Dacă cineva face un infarct, vecinul sau un alt membru al familiei vin și liniștesc familia, aduc mâncare, ajută la planificarea activităților, îi ajută pe copii să‑și reia școala, îi ajută să treacă peste momentele grele. Dar pentru că noi petrecem acum mai mult timp la locul de muncă decât acasă, am transferat îngrijirea și aici, ajutând oamenii să treacă peste traume și dezastre în viața de zi cu zi. Dacă însumăm timpul cât suntem la serviciu cu timpul petrecut pe drum, vedem că înseamnă o grămadă de timp! Familia de la serviciu este de fapt o altă familie, mai extinsă, în care sănătatea mentală este un element cheie.

Vă amintiți de un caz anume, un caz deosebit, care v-a impresionat?

Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor a venit de la asistentele pe care trebuia să le învăț să trateze pacienți dificili. Ele mi-au spus de un pacient care nu-și lua medicamentele, nu venea la medic… Este un exemplu de cum acest domeniu îți reîntoarce, ca un dar, ceea ce îi oferi. Am învățat mult de la asistentele pe care le-am pregătit și de la cei pe care i-am îngrijit. Am primit mult înapoi – daruri spirituale – de la pacienții pe care i-am îngrijit.

Îmi amintesc de un caz, era vorba de o familie foarte săracă. Am fost avertizată că acolo sunt mulți bețivi, dar mi s-a spus să nu-mi fac griji, că e ok. Am urcat pe scări trecând peste bețivi, oameni fără adăpost și gunoaie – locuiau deasupra unui magazin de băuturi – și am ajuns la dormitorul unde pacienta, hipertensivă, mă aștepta alături de mama ei, de 95 de ani, care era în pat într-o stare aproape comatoasă, după mai multe accidente vasculare cerebrale. Femeia de 75 de ani era cea care asigura îngrijirea primară pentru mama ei. De aceea nu-și lua medicamentele, de aceea nu venea la medic! A fost unul dintre cele mai bune exemple de asistență medicală pe care le-am întâlnit. Așternuturile erau extrem de curate, mirosea a lenjerie proaspăt spălată, părul îi era pieptănat, erau puse flori de plastic în vază, iar fata ei de 75 de ani era epuizată. Mama ei era în pat de zece ani, și aproape nu avea niciun fel de ajutor de la stat. Am reușit să o ajutăm.

Sunt asistente medicale care ar putea învăța de la ea și este unul dintre cele mai bune exemple de îngrijire pe care le-am întâlnit. Am învățat că sănătatea minții și puterea vin în pachete de toate dimensiunile. Și am mai învățat că niciodată nu trebuie să judeci pe cineva – după vecini, după aparențe, după haine, după bogăție sau sărăcie. Intră în casă și vezi!

Sunteți implicată într-un proiect de voluntariat de perfecționare a asistentelor medicale, printr-un curs pe care îl predați studenților de la Școala Sanitară Postliceală „Carol Davila”. Ce puteți să ne spuneți despre acest proiect?

Binențeles, sunt asistentă medicală, și am muncit până în ziua în care am venit aici, în România, însă aici simt că este mai important să mă implic în activități care promovează SUA și valorile SUA, și, binențeles, inclusiv cele legate de faptul că sunt soție și mamă.

Predau o dată pe lună un curs de comunicare verbală și nonverbală, lucrez cu 30 de studenți foarte bine pregătiți, foarte inteligenți, și cu profesorii lor, și ne împărtășim experiențele. Este important să învățăm cât de apropiate sunt experiențele noastre, și cât de important este pentru asistente să-și dezvolte abilitățile de a-i asculta pe pacienți. Le învăț cum să asculte, cum să observe, și cum, apoi, să devină „avocații” pacienților lor. Și, în acest fel, să devină asistente mai puternice. Sunt asistente tinere, și trebuie să poată spune – „Hei, tocmai am observat ceva, și vreau să fiți atenți la asta!” – și singura cale de a face un pacient să-ți spună ce e în neregulă cu el este să îl asculți și să respecți ceea ce vrea să-ți spună. Dacă doar intri în cameră și stai cu mâinile încrucișate, pacientul nu o să-ți spună nimic.

Cum a fost primit cursul dvs. de către studenți?

Excelent, le place foarte mult! Pot să vă dau un exemplu, pentru că e un curs foarte interactiv. Îi învăț să fie activi, să spună că au cunoștințe, știu multe, au multe de oferit și că știu nu numai să primească ordine. Și acest lucru contează!  Am încercat să-i învăț importanța micșorării distanței până la pacient și a faptului că distanța fizică dintre oameni, dintre asistentă și pacient, schimbă ceea ce faci, ceea ce spui, cum asculți și ceea ce va spune pacientul. Astfel, dacă stăm foarte aproape unul de celălalt este prea intim, nu poți spune nimic, este chiar confrontațional, este incomod, e ca și cum ai sta în ascensor. Nu e prietenos. La o distanță de o lungime de braț, discuția e firească, putem vorbi. Asta e distanța care în multe culturi, inclusiv a noastră, europeană și americană, e și o distanță de lucru. Nu în toate culturile e așa. Următorul exemplu e când stăm la o distanță de câțiva metri, de la pacientul care stă în pat, în dormitor, până la asistenta care întreabă din ușă: Ce faci, cum îți este? De la acestă distanță, pacientul va spune că îi este bine. Ce poate altceva să spună?!

Am făcut asta cu studenții mei, 30 de tineri, și la distanța intimă toți chicoteau, la o lungime de braț discutau firesc, iar când au fost la distanță mare unul de altul, de câțiva metri, era liniște totală. Toată lumea tăcea. Aceasta e distanța la care asistentele, de multe ori, stau faţă de pacienții lor. Și vreau să le arăt cât de important este să vină lângă patul pacientului, să dea mâna cu pacientul, să se prezinte și să stabilească un prim contact. Reprezintă baza îngrijirii medicale.

În prima zi de curs, le-am cerut să-și împărtășească cea mai bună experiență profesională și cea mai rea. Cele mai bune experiențe ale fiecăruia erau legate de aprecieri de genul: m-a liniștit, a fost aproape de mine, i-a păsat… Nu a avut legătură cu vindecarea, sau cu cel mai performant echipament sau aparatură. Cele mai rele experiențe aveau legătură cu lipsa de comunicare și cu faptul că nu au știut să asculte. Nu aveau legătură cu supraviețuirea pacientului, cu succesul unei operații, ci aveau legătură cu a arăta că îți pasă. Pare simplu, dar este cu adevărat greu să faci asta!

Pentru textul integral, vezi editia print Medica Academica, luna Mai 2012.

About Author

Medica Academica

Leave A Reply