Am fost la o conferință de presă internațională și am văzut statisticile pe care le știam deja demult, că România e pe ultimele locuri din punct de vedere al sumelor cu care e finanțată sănătatea. Dar parcă e altfel când ni le spunem noi între noi, acasă, și parcă e altfel când ceilalți europeni spun despre noi cât investim în sănătate. Lumea se uită la tine ca reprezentant, și parcă îți asumi rolul trist de bolnav jerpelit în fața Europei. Graficele se derulau pe slideuri și România și Bulgaria erau menționate… Nu m-am simțit bine.
Cheltuielile în domeniul cancerului raportate la numărul de locuitori au fost cu desăvârșire revelatoare. În dreptul României și Bulgariei graficul cu bare înregistra o falie în comparație cu statele dezvoltate. Dacă la Franța bara urca până peste 5, la România era la jumătatea lui 1. De zece ori mai mult cheltuie Franța pentru bolnavii de cancer francezi. Iar noi, cu toate creșterile care au fost în ultimii ani, abia am ajuns la a zecea parte.
Încercăm să scoatem capul în lume, însă îl scoatem de cât avem. Ce puteam să întreb? Ce soluții puteau să‑mi dea? Dacă cineva ne poate ajuta? Dacă cineva va face chetă pentru noi? Să cerem medicamente pe gratis? Să li se facă tuturor milă de mine că sunt din România? Dacă ei se plângeau de problemele lor, italienii, francezii și germanii, eu ce puteam să mai spun?
Vrem să fim cetățeni europeni, dar mai avem mult până să ajungem acolo cu adevărat. O familie de tineri care avea un copil bolnav s-a mutat cu totul în Germania ca să îl poată îngriji cum trebuie. Întâi au încercat din România, din răsputeri, dar costurile erau prea mari, nu reușeau, așa că s-au mutat acolo, au învățat limba, tatăl și-a luat servici, au putut avea asigurare de sănătate și au putut oferi copilului lor sănătatea la care era, acum, îndreptățit ca plătitor de taxe. Îndreptățit…
Nu ne naștem egali, iar principiile frumoase ca echitatea și solidaritatea sunt doar niște cuvinte pe hârtie. Sănătatea e pe bani, deși asta contrazice toate principiile și morala pe care le-am învățat de când eram mici.
Doar că nu mai ești dispus să înțelegi asta când ești bolnav, sau când cineva drag are probleme. Atunci simți că ai dreptul la ce e mai bun.
Totuși, dacă mărirea PIB-ului nu stă direct în puterea noastră, pentru echitate am putea lupta. Cât e, cât e de puțin, trebuie împărțit egal. Cursa sinistră pentru tratament între un bolnav de la țară și unul de la oraș, între cel care știe pe cineva și cel care nu are pe nimeni „sus-pus” ar trebui să înceteze.
Și să ridicăm din România un cap european.
