Nu am auzit pe cineva mulțumit de sistemul nostru de sănătate. Nici medicii, care protestează plecând în masă unde văd cu ochii, nici asistentele medicale, care s-au consacrat în îngrijirea vârstnicilor italieni, nici pacienții, care evită până în ultima clipă să ajungă la spital, și se roagă la Dumnezeu dacă totuși au ajuns. Nici directorii de spitale, care, fără buget, trebuie să joace mereu cartea supraviețuirii, și nici măcar firmele care fac businessuri conexe cu sistemul de sănătate, și care își iau banii de pe medicamente după un an de zile.
Dar sistemul rezistă, paradoxal, de ani de zile, în condiții limită, cu toate că nimeni, absolut nimeni nu e mulțumit de el. Să fie oare fatalitatea mioritică balcanică a resemnării împotriva inevitabilului? Să fie un sistem mai rezistent decât suma tuturor nemulțumirilor din care este constituit? Pentru că pare cel puțin ciudat că oameni care se luptă cu moartea și cu boli grave să nu poată face nimic cu niște reglementări și ordine administrative făcute, până la urmă, tot de oameni. Că toți specialiștii și mințile luminate puse cap la cap nu reușesc să finalizeze efortul de organizare necesar ca să se schimbe lucrurile în bine.
Și, până la urmă, nici nu trebuie să reinventăm roata. Doar să adaptăm modele care funcționează, verificate în afară. Dar nici asta se pare că nu merge la noi. Undeva, simptomele nu se leagă și pacientul nu răspunde la tratament, numai se cheltuie banii. Sistemul se îndreaptă spre un colaps așteptat și medicii care muncesc zi de zi în sistem îl văd și îl prevăd. Și, obosiți de efortul de zi cu zi al supraviețuirii, se uită la colegii lor care au plecat către zări mai bune.
De ce sănătatea e ultima redută a reformei? Pentru că numai proclamăm schimbarea și reforma până la demonetizare, dar nu avem, până la urmă, cu adevărat nevoie de ea. Decât la modul declarativ. Pentru că politica nu vrea să plătească prețul reformei în sănătate, cel mai scump. Pentru că, în fond, nu vrem să plătim, ci doar să beneficiem. Dacă se poate, pe gratis.
Spunea un medic intervievat într‑un material din acest număr că în 2010 e prima dată când nu vrea maximul. Când supraviețuirea e performanța supremă. Și că ceea ce face e încercarea de a pune cap la cap ceea ce au muncit alții. Care nu au reușit să mai finalizeze, astfel încât meciul s-a încheiat nul.
De ce sistemul nostru nu poate raporta, de ani de zile, cazurile de cancer la nivel european? Când o soluție simplă ca legarea raportării de finanțare a rezolvat problema. Și e numai un exemplu, pentru că asemenea noduri gordiene se întâlnesc la tot pasul.
Însă sabia trebuie să stea în mâna neînfricată a lui Alexandru Macedon. <<<
