Despre asigurările sociale de sănătate în Banat (I)

INTRODUCERE

Banatului, împrejmuit la Nord de Mureș, la Vest de Tisa, la Sud de Dunăre, iar la Est despărțit de Transilvania de munții Poiana Ruscă, Țarcu, Cernei și Almăjului, cu o suprafață de 28.502 km2, i s-a cunoscut importanța încă de la împăratul Traian, atunci când acesta s-a hotărât să supună Dacia. În fruntea armatelor romane, identificându-i valoarea strategică și economică, Traian a trecut Dunărea și a străbătut Banatul pe Văile Cernei și Timișului, a campat în zonă și a pornit la supunerea Daciei în anul 101 d.Ch., pe care a terminat-o în 102, zdrobind oastea lui Decebal la Tapae.

Formele cele mai timpurii ale asigurărilor de boală apar descrise într-un mod convingător de către Nicolae Iorga, în Istoria Românilor (1936): “Comerțul în epoca romană, tot supt ocrotirea de stat fără îndoială, era legat de un regim de vămi, iar câștigul realizat de arendașii acestor venituri, capitaliști cu interese în multe părți, putea fi foarte însemnat.” […] “Lui Iulius Saturninus (an 161-168) i se înseamnă arenda vămilor în Dacia pe ani întregi și […] reușește să adune meșterii în colegii industriale, cu ospețe în comun, și ajutoare în caz de înmormântări sau boale în Ardeal și Banat, cu sarcini de apărare contra focului sau a tulburărilor”. […] Meșterii erau luntrași, țesători de cergi, cărăuși de lemne, minieri la saline, ferari, navigatori (“cu grija transporturilor pe Mureș”) unde-i vom găsi și în Evul Mediu, supt numele unguresc de “corébü” (V. Cristescu, în Drexel Gotta, XV, 1926, p. 156).

În această perioadă, la Drobeta-Turnu-Severin se întâlnește un medic care, după Xenopol (cit. de N. Iorga) este oculistul sirian Titus Devixtus, o curiozitate daco-romană, implicat în acordarea de îngrijiri pentru sănătatea persoanelor aparținând asocierii materialiste a oamenilor de afaceri din sudul Banatului (Rev. Arch., VI, 1850; Jahreshefte, Wien, VI, 1903, p. 46).

O atestare documentară a unor forme incipiente de asigurare pentru sănătate este menționată încă din anul 1770, de către renumitul mineralog Ignaz von Born, care zăbovise în cursul unei călătorii din 1770, vreme mai îndelungată, în regiunea minieră bănățeană, publicând în 1774 o lucrare (Briefe uber eine reise durch Temeswarer Bannat, Leipzig und Frankfurt). La această lucrare face referire și Francesco Griselini în perioada 1777-1780. Ambii autori vorbesc despre cheltuielile pentru casa frăției, un sistem de fonduri de asigurare socială și medicală, denumit și fond de urbură, pus la punct de conducerea societăților de minerit în câteva puncte de exploatare și perimetre miniere concesionate în favoarea casei comune (1/3), a suveranului (1/3) și 1/3 în folos propriu și al bisericii, la minele din Moldova Nouă, Oravița, Coșovăț, Sasca și districtul minier Dognecea (Figura 1).

În România, asigurările sociale de sănătate au fost introduse prin “Legea pentru organizarea meseriilor și asigurărilor muncitorești abia din anul 1912. După terminarea primului război mondial, această lege a continuat să fie aplicată numai în vechiul Regat şi Basarabia, unde a fost extinsă începând cu 17 aprilie 1921.

În Transilvania și Banat s-a aplicat Legea sanitară XIX din 1907 “pentru asigurarea salariaţilor industriali şi comerciali, în caz de boală sau accident”, iar în Bucovina, similar, au rămas în vigoare legile austriece din 1887, 1888 şi 1900 referitoare la concediile de boală şi accidentele de muncă. De regulă, în conformitate cu Legea XIV din 1891 pentru asigurări de boală, asiguratul contribuia cu 2/3 din sumă, iar patronul cu 1/3. Se asigura astfel asistenţă medicală gratuită şi bani de mâncare (trei mese pe zi).

În Timişoara au fost iniţial incluse în casa de asigurări de sănătate corporaţia industrială a berarilor din cartierul Fabric, a tramvaiştilor “electrici”, a comercianţilor şi a fabricii de spirt a fraților Blau. Din 1907, prin Legea XIX, 50% dintre muncitori şi familiile lor primeau asistență medicală gratuită şi medicamente. Legea prevedea şi posibilitatea de asigurări private de sănătate prin cotizarea cu sume fixe, suplimentare celor “sociale”. Existau astfel 111 circumscripţii şi 97 de case de asigurare. În 1908, Casa de Asigurare Timiş număra 22.350 de membri şi deţinea un fond de asigurare de 600.000 de coroane. În plus, existau şi alte fonduri umanitare: de ajutor al angajaţilor de stat (10.000 de coroane), de reconvalescenţă (12.000), de ajutor pentru muncitorii industriali (60.000) şi de ajutor al muncitorilor agricoli (2.500 coroane la 4.500 membri).

Contopirea regimurilor de asigurare socială de sănătate menționate într-un sistem de asigurare unitar, pe toată ţara, s-a făcut prin așa-numita Lege de unificare din 8 aprilie 1933, Prim-Ministru fiind Alexandru Vaida-Voievod. (Figura 2)

Din 1946 până în 1997 în România s-a aplicat sistemul “sovietic” de tip Semasco,1 “cu specific naţional”, autori fiind miniștrii sănătății Dumitru și Florica Bagdasar, soț și soție (Figurile 3 și 4), sistem preluat la rândul lor de sovietici după sistemul de organizare al serviciilor de sănătate imaginat de englezul Beveridge.2

Evoluţia regimului asigurărilor de sănătate în Banat

În anul 1850, un zeţar, originar din Osnabruk, pe nume Lieseke Alexandru, îndeamnă tipografii să întemeieze o asociaţie denumită Casa Comună a Tipografilor în caz de boală şi călătorii din Timişoara. Această formă “sindicală” asociativă a fost prima asociaţie a muncitorilor din Timişoara. În 1852 Lieseke este expulzat, iar în anul 1857 asociaţia îşi schimbă denumirea în Asociaţia de ajutor de boală-înmormântare şi ajutor de călătorie a tipografilor din Timişoara. În anul 1859, această asociaţie este dizolvată (după Teodor Nussbaum, Notiţe ilustrate referitoare la istoria oraşului Timişoara, manuscris, 1982, p. 237).

Condițiile istorice ale Timișoarei în perioada de după demolarea construcțiilor militaro-civile ale domeniului privat militar al împăraților (1891-1910) au fost marcate de câteva epidemii de hepatită, tifos, malarie și gripă spaniolă, care au dus la reorganizarea, inclusiv medicală și a măsurilor de igienă ale orașului, profilându-se modelul european.

“Dicţionarul de medicină generală”, de largă circulație în Banat, sub redacţia lui A. Villaret, vol. 2, Stuttgart, Editura Von Ferdinand Enke, 1891, menţionează (la pag. 152) următoarele: “Casele de asigurare de sănătate sunt instituţii de ajutor reciproc şi sprijin în cazuri de boală sau de moarte. Ele nu sunt rezultatul politicii sociale actuale, ci îşi au originea în evul mediu timpuriu, când a apărut ideea că, prin asociere în bresle şi uniuni meşteşugăreşti, oamenii se pot proteja de efectele sau dezavantajele provocate de accidente neprevăzute, boală sau moarte”.

Medicii aveau în mod evident un dublu interes în constituirea și existența caselor de asigurări de sănătate: unul profesional-ştiinţific şi unul referitor la statutul lor.

Organizarea legislativă a Caselor de Asigurări de Sănătate în Banat s-a făcut prin Legea din 15 iunie 1883 referitoare la Asigurarea de sănătate a muncitorilor. Această lege, modificată ulterior prin ordonanțele din 5 mai şi 24 iunie 1886, a fost completată, ulterior, astfel: “În primul rând, oriunde şi oricând este posibil să se tindă spre o taxă minimă; trebuie să se stabilească la nivelul unei taxe de 2-4 coroane per capita și o sumă triplă pentru o familie; verificarea contractelor să revină fiecărei Case în parte; casele de asigurări libere de ajutor şi asociaţiile medicale trebuie să stabilească în ce fel se vor plăti onorariile (prin garanţii sau prin plata “pe loc”). În legătură cu acele case cu care există deja contracte în condiţii dezavantajoase se recomandă schimbarea acestora în mod treptat. Se stabileşte, în plus, interdicţia prin lege a practicării medicinii de către persoane neautorizate sau necalificate. Acest set legislativ a fost elaborat pe baza unor modele de asigurări de sănătate introduse în Germania de cancelarul Otto von Bismark, supranumit şi “cancelarul de fier” (între 1871 şi 1890). “Sistemul” Bismark se baza pe primele de asigurare obligatorie dependente de venitul realizat şi nu de starea de sănătate a persoanelor asigurate.

Legea din 1883 și-a păstrat principiile de bază (solidaritatea şi subsidiaritatea), cu unele amendamente, peste 100 de ani, atât în Germania cât și în alte țări și teritorii europene, chiar și în Ardeal și Banat. Aceste amendamente sunt de o importanţă deosebită pentru condiţiile în care și-au desfăşurat medicii activitatea.

La Congresul medicilor care a avut loc la Eibenach în 1884 s-au luat unele hotărâri legate de: plata serviciilor, încheierea de contracte cu Casele de Asigurări de Sănătate şi de modul în care va fi asigurat onorariul (“garanţii” sau “plată pe loc”). Aceste hotărâri, deşi au fost aspru criticate, au servit unor scopuri umanitare, legislaţiei sociale şi, nu în ultimul rând, pretenţiilor îndreptăţite ale medicilor și pacienților.

La Congresul al X-lea al Medicilor Practicieni care a avut loc la Nürnberg, în 1892, s-au stabilit principiile Ordinului Medicilor privind drepturile recunoscute ale medicilor: facultativitatea serviciilor, stabilirea în mod liber a plăţii onorariului şi dreptul de liberă practică medicală.

Din iniţiativa timişoreanului Carol Farkaş a luat naştere, la Budapesta, Casa generală de ajutorare a muncitorilor bolnavi şi accidentaţi. Prima ei filială a luat fiinţă la Timişoara, în anul 1873. Ulterior, numărul filialelor a sporit rapid, astfel că în 1886 au funcţionat în 13 oraşe din Transilvania asemenea case de asigurare pentru muncitori.

Banatul, la o suprafață de 28.502 km2, deținea, conform recensământului oficial maghiar din 1910, o populație de 1.546.000 de locuitori (în 1778 era de 555.828 persoane), între care români 600.000 de persoane (39%), germani 400.000 (26%), sârbi 269.000 (17%), unguri 190.000 (12%) și alte naționalități (bulgari, evrei, turci, țigani) 87.000 (6%). Doar 1% dintre locuitorii Banatului locuiau în Timișoara propriu-zisă în anul 1804 (Glicsman, 1927).

Un dar deosebit al naturii, binefăcător pentru locuitorii Banatului și oaspeții veniți pe aceste meleaguri cu scopul de a face “turism medical”, a fost reprezentat de izvoarele minerale. Pentru calitățile lor terapeutice, au atras pacienți din regiune și din țările vecine în satele Pișchia, Murani, Fibiș (ape curative, ușor laxative), Coșovăț, în jurul Lipovei, Balta Sărată (coleretice, colagoge), precum și celebrele băi termale de la Mehadia și Băile Herculane (pentru diverse reumatisme și boli de piele), pentru ochi, boli endocrine și pentru tubul digestiv, pomenite atât de Francisco Griselini, cât și de cronicile împăraților romani (Augustus, Antonius, Hadrianus) și cei ai dinastiei de Habsburg (Maria Terezia, Iosif al II-lea și Franz Josef).

O mențiune specială o merită împăratul Iosif al II-lea, care a încercat să reformeze sistemul medical încurajând asigurările de sănătate în Austro-Ungaria și în Banat, prin numeroase decrete și legi (17.000 decrete, 6.000 de legi) cu privire la diverse aspecte sociale (inclusiv igienico-sanitare) referitoare la curățenie, înmormântări, orfani, copii fără adăpost, orbi, surzi, infirmi, beție, alcoolism, medicamente, interzicerea vânzării anticoncepționalelor, pedepse pentru dezo­norarea fetelor ș.a.m.d. Deși vizionare și revoluționare, reformele ui Iosif al II-lea au eșuat în mare parte, astfel încât, ca autopedepsire, el a ordonat ca pe piatra sa funerară (a murit tânăr, la 49 de ani, în 1790) să fie scris epitaful: “Aici zace Iosif al II-lea, care n-a reușit nimic din ce a încercat să facă”. Posteritatea l-a numit însă “Împăratul poporului”.

Este indiscutabil că figura centrală a vieţii medicale româneşti din Timişoara a fost Pavel Vasici-Ungureanu, eminent medic, publicist şi popularizator al medicinei, sistemului public, social, de asigurări pentru sănătate şi cercetător al științelor naturale. El a fost primul care a răspândit darwinismul în cultura românească. Membru, din 1834, al Societăţii de medici şi naturalişti din laşi, el a devenit ulterior preşedintele Secției de ştiinţe naturale a Astrei şi a fost primul dintre medicii timişoreni ales membru al Academiei Române. Opera sa medicală include numeroase publicaţii, dintre care amintim următoarele, publicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Catechismul sănătăţii (Timişoara, 1870), Catechismul antropologic (Timişoara, 1870), Difteria şi vindecarea ei naturală (Timişoara, 1877). Ani de-a rândul, Dr. Pavel Vasici a redactat şi publicat periodicul “Higiena şi şcoala” (1876-1880), care a fost şi unica revistă românească cu caracter medico-sanitar apărută în Transilvania înainte de anul 1918. El a contribuit în plus şi la aplicarea sistemului de asigurări de sănătate în Banat.

Până în 1912, puţine ţări reuşiseră să pună în aplicare asigurările sociale, cu toate că acestea erau, în mod evident, necesare. Astfel, până la introducerea sa în România, Asigurarea de invaliditate şi bătrâneţe a marcat următoarele etape de introducere în practică: Anglia (1911), Luxemburg (1911), Germania (1912), România (1912). În prezent, această formă de asigurare este răspândită aproape în toate ţările lumii civilizate și mai ales în Europa. După cum se vede, ţara noastră ocupa, la începutul secolului al XX-lea, în ordine cronologică, locul al patrulea.

Asigurarea de boală şi maternitate a fost legiferată în următoarea ordine: Germania (1883), Austria (1888), Ungaria (1891), Luxemburg (1901) şi apoi în România (1912). România ocupa, de data aceasta, locul opt, funcție de momentul apariţiei reglementărilor legislative.

În sfârşit, Asigurarea împotriva accidentelor de muncă, legiferată în România în 1913, a fost precedată de legea germană promulgată în 1884 şi de cele aplicate în Austria (1887), Norvegia (1894), Finlanda (1895), Italia (1898), Olanda (1901), Grecia (1902), Luxemburg (1902), Danemarca (1905), Ungaria (1907), Serbia (1910) şi Elveţia (1911). De remarcat că acest tip de asigurare le-a precedat pe toate celelalte. Explicaţia se datorează faptului că accidentul de muncă, fiind cu totul neprevăzut, iar posibilitatea salariatului de a se adapta unui nou stil de viaţă ulterior fiind foarte redusă, ea se constituia în cel mai primejdios risc din câmpul muncii (în special în minerit, exploatarea lemnului și în meseriile cu risc de secționare a membrelor sau degetelor uni- sau bilateral).

Necesitatea asigurării împotriva acestui risc a fost mai puternic resimţită în ţările industrializate, comparativ cu România, a cărei populaţie se ocupa în cea mai mare parte cu munca agricolă. Iată de ce vizavi de introducerea asigurării împotriva accidentelor, România a fost, în ordine cronologică, abia pe locul al treisprezecelea.

Cu privire la evoluţia acestui tip de asigurare pentru sănătate, mai trebuie să menţionăm că riscul asiguratului – accidentul – a căpătat odată cu trecerea timpului un cuprins din ce în ce mai larg. La început, despăgubirile se acordau numai pentru accidentele de muncă survenite în timpul când salariatul îşi exercita profesiunea. Prin Legea asigurărilor sociale din 1933 nu s-a mai făcut nicio deosebire între accidentul survenit în timpul muncii sau în alte împrejurări, despăgubirea acordată era aceeaşi.

Riscurile asigurate

Legea din 1912 instituia un regim de asigurări cuprinzând următoarele riscuri: boală, maternitate, deces; invaliditate din boală şi de bătrânețe; accidente de muncă. Acestea erau riscurile asigurate în vechiul Regat şi în Basarabia, până la punerea în aplicare a legii de unificare din 8 aprilie 1933.

În Transilvania și Banat, până la data respectivă, erau asigurate următoarele riscuri: boală, maternitate, deces și accidente de muncă.

Legea sanitară XIX din 1907 nu cuprindea pensiile de invaliditate şi de bătrâneţe. Acest neajuns a fost însă, în parte, înlăturat, prin existenţa unor case speciale de asigurare pentru mineri, numite “Bruderlade”.

Casele miniere se refereau numai la o fracţiune minoritară din populaţia salariată din Transilvania și Banat, respectiv zona Reșița, Anina, Oravița. De aceea, a fost nevoie să se intervină cu o nouă lege, cea din 28 mai 1932, care să extindă asigurarea de invaliditate şi de bătrâneţe din vechiul Regat şi din Transilvania, în aceleaşi condiţii.

Prin Legea de unificare din 8 aprilie 1933 cele trei grupuri de riscuri au rămas neschimbate. S-a introdus însă, în plus, o pensie pentru urmaşii pensionarilor şi s-a lărgit noţiunea de accident de muncă.

Aria de cuprindere a asigurărilor

Până la punerea în aplicare a legii de unificare, conţinutul asigurării era diferit, în funcție de natura riscului asigurat. Astfel, în vechiul Regat, erau asiguraţi la riscul de boală şi invaliditate meseriaşii cu pregătire de meşteşugari, lucrând pe cont propriu sau la stat, precum şi muncitorii sau lucrătorii fără pregătire specială, care munceau în fabrici, mine, cariere, exploatări de pădure, precum şi în orice altă întreprindere industrială.

Pentru riscul de accidente erau asiguraţi numai salariaţii angajaţi din industrii şi meserii, care întrebuinţau motoare. Toţi aceşti salariaţi trebuiau să lucreze în calitate de muncitori necalificaţi, lucrători, şefi de echipă, supraveghetori şi meşteri sau să deţină o ocupaţie asemănătoare cu cele de mai sus.

Câmpul asigurărilor din provinciile istorice, anterior legii de unificare, s-a mai lărgit şi prin legea din 18 mai 1932, prin care au fost introduşi în asigurarea de boală şi invaliditate funcţionarii din industrie şi comerţ cu un salariu mai mic de 6.000 de lei.

În Ardeal și în Banat, câmpul asigurărilor era la fel de întins. Muncitorii agricoli făceau parte, de pildă, conform legii din 17 octombrie 1932, din asigurarea de tip facultativ.

Regimul asigurărilor de sănătate şi asigurarea socială obligatorie în Banat

Continuarea în numărul următor

Miniștrii Sănătății (1922 – 2021)

Mandat       Ministru      Profesie

1. 1922 apr. 26 – 1923 oct. 30    Gheorghe Gh. Mârzescu (1876-1926)      jurist
2. 1923 oct. 30 – 1926 mar. 29   Nicolae N. Săveanu (1886-1952)     jurist
3. 1926 mar. 30 – 1927 iun. 4     Ioan Lupaş (1880-1967) istoric
4. 1927 iun. 4 – 1927 iun. 6         Nicolae Lupu (1876-1947)      medic
5. 1927 iun. 6 – 1928 nov. 9        Ion Inculeţ (1884-1940) matematician, fizician
6. 1928 nov. 10 – 1929 nov. 14  Sever Dan (1885-1961) avocat
7. 1929 nov. 14 -1930 iun. 6       Ion Răducanu (1884-1964)     economist
8. 1930   iun. 7 – 1930 iun. 12    Dimitrie R. Ioaniţescu (1885-1970)  economist
9. 1930 iun. 13 – 1930 oct. 9      Pantelimon Halipa (1883-1979)       jurnalist
10. 1930 oc t. 10 – 1931 apr. 17 Emil Haţieganu (1878-1951)  jurist
11. 1931 apr. 18 – 1932 iun. 5 Ion Cantacuzino (1863-1934) medic
12. 1932 iun. 7 – 1932 iun. 9 Alexandru Vaida-Voievod (1872-1950)     medic
13. 1932 iun. 9 – 1933 nov. 13 Dimitrie R. Ioaniţescu (1885-1970)  economist
14. 1933 nov. 14 – 1934 febr. 26 Constantin D. Dimitriu (1872-1945) avocat
15. 1934 febr. 26 – 1935 sept. 23 Ion Costinescu (1871-1951) medic
16. 1935 sept. 23 – 1936 aug. 29 Ion Nistor (1876-1962) istoric
17. 1936 aug. 29 – 1937 dec. 28 Ion Costinescu (1871-1951)   medic
18. 1937 dec. 29 – 1938 febr. 10 Gheorghe Banu (1889-1957) medic
19. 1938 febr. 11 – 1938 mar. 29 Ion Costinescu (1871-1951)   medic
20. 1938 mart. 30 – 1938 apr. 4 Armand Călinescu (1893-1939)       jurist
21. 1938 apr. 4 – 1939 nov. 23 Nicolae Marinescu (1884-1963)       medic militar
22. 1939 nov. 24 – 1940 iul. 3 Nicolae Hortolomei (1885-1961)      medic
23. 1940 iul. 4 – 1940 sept. 14 Victor Gomoiu (1882-1960)    medic
24. 1940 sept. 14 – 1941 ian. 21 Vasile Iașinschi (1892-1978)   farmacist
25. 1941 ian. 27 – 1944 aug. 23 Petre Tomescu (1890-1977)  medic
26. 1944 aug. 23 – 1944 nov. 3 Nicolae Marinescu (1884-1963)       medic militar
27. 1944 nov. 4 – 1945 feb. 28 Daniel Danielopolu (1884-1955)      medic
28. 1945 mar. 6 – 1946 apr. 24 Dumitru Bagdasar (1893-1946)       medic
29. 1946 apr. 24 – 1946 nov. 30 Petre Constantinescu-Iași (1892-1977)     istoric
30. 1946 dec. 1 – 1951 ian. 21 Florica Bagdasar (1901-1978) medic
31. 1951 ian. 21 – 1952 aug 22 Vasile Mârza (1902-1995)      medic
32. 1952 aug. 22 – 1954 iun 10   Octavian Berlogea (1922–2015)      medic
33. 1954 iun. 10 – 1966 aug. 28 Voinea Marinescu (1915-1973)        medic
34. 1966 aug. 28 – 1969 iul. 5 Aurel Moga (1903-1977)        medic
35. 1969 iul. 5 – 1972 apr. 24 Dan Enăchescu (1930 – 2008)        medic
36. 1972 apr. 24 – 1975 mar. 18  Theodor Burghele (1905-1977)        medic
37. 1975 mar. 18 – 1976 iun. 16 Radu Păun (1915–2005)        medic
38. 1976 iun. 16 – 1978 sept. 6 Nicolae Nicolaescu (1925–2021)     medic
39. 1978 sept. 18 – 1985 mar. 28 Eugen Proca (1927-2004) medic
40. 1985 mar. 29 – 1989 dec. 22 Victor Ciobanu (1921–2001) medic
41. 1990 ian. 8 – 1990 iun. 28 Dan Enăchescu (1930 – 2008)        medic
42. 1990 iun. 28 – 1991 oct. 16 Bogdan Marinescu (n. 1944)  medic
43. 1991 oct. 16 – 1992 nov. 19 Mircea Maiorescu (1926–2010)       medic
44. 1992 nov. 19 – 1996 aug. 23 Iulian Mincu (1927-2015)        medic
45. 1996 aug. 23 – 1996 dec. 11 Bartoş Daniela (n. 1951)         medic
46. 1996 dec. 12 – 1997 dec. 5 Drăgulescu Ştefan Iosif (n. 1943)      medic
47. 1996 dec. 5 – 1998 apr. 17 Bruckner Ion (n. 1944)  medic
48. 1998 apr. 17 – 1998 iun. 24 Bárány Francisc (n. 1936)      medic
49. 1998 iun. 24 – 1998 iul. 10 Valeriu Stoica (n. 1953) jurist
50. 1998 iul. 10 – 2000 dec. 28 Hajdu Gabor (n. 1938)
51. 2000 dec. 28 – 2003 iun. 19 Bartoş Daniela (n. 1951)         medic
52. 2003 iun. 19 – 2003 oct. 17 Mircea Beuran (n. 1953)         medic
53. 2003 oct. 20 – 2003 nov. 27 Ionel Blănculescu (n. 1959)    economist
54. 2003 nov. 27 – 2004 dec. 28 Ovidiu Brînzan (n. 1959)        medic
55. 2004 dec. 29 – 2005 aug. 22 Mircea Cinteză (n. 1950)        medic
56. 2005 aug. 22 – 2008 dec 22 Eugen Nicolăescu (n. 1955)   economist
57. 2008 dec 22 – 2009 oct 2 Ion Bazac (n. 1968)      medic
58. 2009 oct. 2 – 2009 dec. 23 Adriean Videanu (n. 1962)     inginer
59. 2009 dec. 23 – 2011 aug. 17 Cseke Attila (n. 1973)   jurist
60. 2011 aug. 17 – 2012 apr. 27 Ritli Ladislau (n. 1948)  medic
61. 2012 mai 8 – 2012 oct. 1 Vasile Cepoi (n. 1954)  medic
62. 2012 oct. 4 – 2012 nov. 8 Victor Ponta (n. 1972)   jurist
63. 2012 nov. 8 – 2012 dec. 22 Raed Arafat (n. 1964)   medic
64. 2012 dec. 22 – 2014 feb. 26 Eugen Nicolăescu (n. 1955)   economist
65. 2014 feb. 26 – 2015 nov. 17 Nicolae Bănicioiu (n. 1979)     medic
66. 2015 nov. 17 – 2016 mai 9 Patriciu Achimaș-Cadariu (n. 1976)  medic
67. 2016 mai 9 – 2016 mai 20 Dacian Cioloș (n. 1969) horticultor
68. 2016 mai 20 – 2017 ian. 4 Vlad Voiculescu (n. 1983)      economist
69. 2017 ian. 4 – 2018 ian. 29 Florian Dorel Bodog (n. 1971) medic
70. 2018 ian. 29 – 2019 nov. 4 Sorina Pintea (n. 1965) economist
71. 2019 nov. 4 – 2020 mar. 26 Victor Costache (n. 1974)       medic
72. 2020 mar. 26 – 2020 dec. 23 Nelu Tătaru (n. 1972) medic
73. 2020 dec. 23 – 2021 apr. 14 Vlad Voiculescu (n. 1983)      economist
74. 2021 apr. 14 – 2021 apr. 21 Florin Cîțu (n. 1972)      economist
75. 2021 apr. 21 – prezent Ioana Mihăilă (n. 1980)  medic

(Autor: Prof. Teodor Horvat, Comisia de istorie a medicinei a Academiei Române)

Note:

1. Nicolai Alexandrovici Semasco – comisar al poporului pentru sănătate publică a Rusiei (1918-1930)
2. Sistemul de sănătate numit şi Beveridge a fost conceput de economistul englez William Henry Beveridge (1879-1963), care l-a introdus în Anglia în 1948, principala sursă de finanţare fiind impozitele, modelul fiind preluat ulterior şi în Spania, Portugalia, Italia, Irlanda, Canada şi ţările scandinave.