Prin articolul de faţă nu încurajez fenomenul comentat lapidar, în presa românească, sub numele de „emigrarea medicilor români în străinătate”. În opinia mea, motivaţiile celor care fac o asemenea alegere sunt mult mai nuanţate – ele implică necesitatea asigurării suportului material pentru supravieţuirea lor şi a familiilor lor, dorinţa atingerii unei cote cât mai bune de performanţă profesională, dar şi, uneori, spiritul de aventură sau, de ce nu, imboldurile greşite care atrag regrete tardive. Mai există o explicaţie, dar o las pentru final.
Eu, unul, am plecat în primul rând din lipsa banilor. Experienţa prilejuită de demersurile prin care trebuia să „fac rost” de bani în perioada studenţiei, ca mulţi alţi studenţi, în paralel cu participarea constantă la cursuri şi la activităţi spitaliceşti, m-a învăţat multe. Practic, de atunci, nu am mai avut nicio clipă sentimentul că sunt student (nu-l aveam nici înainte…), n-am gustat niciodată privilegiile acestui statut, iar pentru mine studenţia a fost doar o cursă a cărei unică finalitate erau banii.
Totuşi, am reuşit. Practic medicina de patru ani, sunt medic rezident în Marea Britanie, am parte de performanţă profesională şi de confort material. În plus, atât cât îmi stă în putinţă, susţin colegii rămaşi în ţară. Nu este extraordinar, dar e mult mai bine. Cum e posibil?
Libertatea internetului
În cele două decenii post-revoluţionare, schimbarea la suprafaţă a României a fost marcată de luptele pentru „împărţirea teritoriilor”. Pentru a-şi impune controlul asupra pieţei autohtone, clicile (în sens sociologic) formate în sistemul comunist şi companiile străine interesate au investit în noile posibilităţi tehnice oferite de progresul calculatoarelor şi al mijloacelor mass-media. Departe de zona comercială şi de atenţia presei, răspândirea internetului şi a sistemelor computerizate, pe lângă efectele de natură comercială urmărite de iniţiatorii introducerii lor pe piaţă, a avut şi efecte neprevăzute. Frumuseţea inovaţiei tehnologice constă tocmai în imposibilitatea controlului total de către proprietar asupra modului în care utilizatorul va folosi acea tehnologie.
Aceste fenomene, dublate de intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007, au produs o schimbare deschizând perspective neaşteptate unei categorii profesionale oarecum neglijate până atunci. Este vorba, desigur, de medicul român, de individul statistic, de tine şi de mine, dragul meu cititor. Prin internet am descoperit că nu mai sunt îngrădit. Mai mult, prin câteva clicuri de mouse dobândisem acces la informaţia profesională şi culturală publicată de autorităţi cu adevărat mondiale. Brusc, eram liber! Liberi sunteţi şi voi – aveţi posibilitatea să rămâneţi în România, să plecaţi din ţară sau să vă întoarceţi în ea! Totul se datorează progresului tehnologic. Dialogul profesional veritabil are loc pe forumurile de pe internet – „underground”. Pentru tot ceea ce am realizat sunt îndatorat unor oameni pe care nu i-am cunoscut şi probabil că nu-i voi cunoaşte faţă-n faţă niciodată. Este vorba, cred eu, de o nouă formă de rezistenţă – rezistenţa faţă de presiunea societăţii de consum, cu aromă post-comunistă în cazul ţării noastre.
Deprinderea de a utiliza calculatorul şi buna cunoaştere a limbii engleze mi-au permis ca prin intermediul website-ului central al Foundation Training (programul de stagiatură din Marea Britanie), în 2007, să obţin un post de medic stagiar în cadrul Wales Deanery. Wales Deanery este una dintre cele mai mai mari şcoli de învăţămînt post-universitar din Marea Britanie, ataşată Universităţii din Cardiff, şi acoperă toată Ţara Galilor. În continuare experienţa de a utiliza calculatorul a fost utilă deoarece aproape totul aici este informatizat. Băncile, instituţiile de stat, Colegiul Medicilor, toţi şi toate au câte o interfaţă web prin care se pot efectua plăţi sau trimite documente. Se creşte astfel foarte mult eficienţa prin reducerea birocraţiei şi minimizarea necesităţii de interacţiune directă cetăţean-funcţionar.
Şocul profesional
Odată intrat în spital, şocul profesional a fost uriaş. În timpul stagiaturii am avut şase plasamente a câte patru luni fiecare: Gastroenterologie, Medicină de Urgenţă, Chirurgie Generală (anul 1); Nefrologie, Medicină de Urgenţă, Ortopedie (anul 2). Din prima zi de muncă mi s-a cerut să performez şi să-mi asum responsabilitatea deciziilor mele. Era un mediu de muncă supervizat, însă aceasta nu trebuie sa dea impresia că era cineva care să mă ţină de mînă şi să-mi arate pas cu pas cum merg lucrurile. Există diferenţe foarte mari între ceea ce se înţelege prin medic stagiar în România şi ceea ce este un medic stagiar în Marea Britanie. Începând cu cel de-al doilea an mai ales, stagiarul funcţionează în mod autonom şi se aşteaptă de la el să fie capabil să gestioneze de unul singur pacienţi aflaţi în situaţii peri-arrest, ca să numesc doar un exemplu. Cunoştinţele dobândite în timpul facultăţii nu mi-au fost nici pe departe suficiente. Am reînvăţat aproape toate materiile din facultate de la zero. Învăţ ca un şcolar în fiecare zi cu scopul de a trece examenul organizat de Colegiul Regal al Chirurgilor (Royal College of Surgeons). Acest examen este un standard educaţional pe care îl au de îndeplinit toţi rezidenţii înainte de terminarea pregătirii chirurgicale de bază (Basic Surgical Training). Se începe apoi pregătirea specializată strict în domeniul de interes (Ortopedie, Chirurgie vasculară, Chirurgie Generală etc.) – Higher Surgical Training – după minim cinci ani de la absolvirea facultăţii.
În timpul celui de-al doilea an de stagiu am susţinut un interviu-concurs pentru ocuparea postului de medic rezident în chirurgie – Core Surgical Training – program cu durata de trei ani. A fost un interviu dificil, organizat în trei secţiuni: discuţie pe baza CV-ului, simulare situaţii clinice (gestionare pacienţi acuţi, probleme medico-legale), audit si cercetare. De departe, cea mai slabă secţiune a mea a fost cea de audit şi cercetare. Zona studiilor cantitative îmi fusese deficitară din ţară şi, deşi am reuşit să compensez parţial la momentul interviului, m-am simţit tras în jos în comparaţie cu alţi colegi, mai ales cu absolvenţii britanici. Acest aspect trebuie subliniat pentru că ceea ce face diferenţa între candidaţii buni şi cei doar „ok” la un interviu pentru posturi “senior” este tocmai această zonă a cercetării/auditului. Diagnosticarea corectă şi abilităţile practice nu sunt decât o parte din întregul proces de selecţie al unui viitor chirurg; ele vor asigura un loc la interviu, dar nu neapărat acordarea locului de muncă ca medic rezident în sistemul de training.
Înainte de a încheia aş dori să adaug că în ultima vreme au apărut reacţii tot mai aspre în presa britanică cu privire la stapănirea limbii engleze de către personalul medical român şi bulgar. Am întâlnit destui români, mai ales în poziţii non-training, a căror engleză este deficitară. Acest lucru trebuie să ne îngrijoreze. Asiguraţi-vă că, înainte de a vă încumeta să luaţi în calcul o carieră în Marea Britanie, stâpâniţi serios limba engleză. Validaţi-vă cunoştinţele prin trecerea testului IELTS Modulul Academic. La intrarea în stagiatură mie mi s-a cerut de către Wales Deanery să nu am mai puţin de 7.5 în nicio secţiune a acestui test. Fără stăpânirea englezei uzuale, engleza medicală şi câştigarea încrederii pacientului britanic devin deziderate imposibil de atins.
Pentru textul integral, vezi ediţia print Medica Academica, noiembrie 2011.
