Istoria se scrie greu, cu sânge și efort, cu adversități uneori de neînțeles și de cele mai multe ori fără sens, întrebându-ne retoric de ce unii oameni irosesc atât de multă energie pentru ceva care nu le aduce mai nimic sau doar o putere efemeră de a face rău.
Este greu să fii optimist în fața “perversității inerente a lucrurilor”, fiind mai ușor să dai vina pe ceva și impersonal, și atemporal, să te păstrezi senin și luminos într-un mediu mai mult sau mai puțin confuz, imund, uneori de-a dreptul ostil, și să pășești pas după pas pe calea ta, depășind îndoieli și temeri, găsind susținere și recompensă în ceea ce faci și creezi, de multe ori în ceea ce dai și risipești cu asupră de măsură fără să primești în schimb mai nimic.
Nu mai fac demult această contabilitate simplă, pentru că nu-mi iese nimic decât lipsă de motivație. Pur și simplu mă uit numai la rezultate, la partea cu plus, fără să mai contabilizez cât am investit, câte ore de muncă, gânduri și frământări, câte obstacole și ziduri am depășit rănindu-mă. Nu dau lecții, nu ofer soluții, doar încerc să risipesc lumină, empatie și concluzii experimentate într-o lume care mă doare și se află în profundă suferință.
Este primăvară și natura renaște surprinzător, hrănită de trecutele zăpezi. Semințele pocnesc și din ele cresc iarbă și viitorii copaci, parte din istoria care va fi să fie. Scrisă sau nescrisă.
