Răspunderea este obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită; obligaţia incumbă autorului faptei contrare regulilor şi poartă amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. Răspunderea nu este specifică exclusiv dreptului.
Responsabilitatea este acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de valori instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi a promovării acestor valori pe calea menţinerii ordinei sociale şi a binelui public.
Prin urmare, responsabilitatea implică un raport între individ şi colectivitate, răspunderea implică un raport între autoritatea unei colectivităţi şi individ.
În cazul responsabilităţii, este o chestiune de percepţie interioară, conştientizată, de voinţă proprie.
În cazul răspunderii, voinţa vine imperativ dinspre autoritatea societăţii şi este necondiţionată.
Răspunderea socială a generat diferite forme. Se evidenţiază caracterul organic şi cel temporar, analizate prin conţinutul formelor răspunderii sociale. Remarcăm, în concluzie, că responsabilitatea are o sferă mult mai largă decât răspunderea, aceasta din urmă vizând strict normele legale de îndeplinire a unei fapte sau de restricţionare a altora. Responsabilitatea defineşte activitatea umană desfăşurată din proprie iniţiativă, pe baza alegerii obiectivelor din mai multe posibile. Activitatea în sine este conştientizată, căci respectarea normelor impuse nu constituie, în cazul acesta, un obiectiv în sine; cetăţeanul a depăşit respectiva limită, el simţindu-se responsabil pentru faptele sale, nereglementate prin norme ca obligaţii sau ca restricţii.
În concluzie, responsabilitatea nu exclude răspunderea, uneori o conţine sau o presupune, dar nu se reduce la ea. Noţiunile nu sunt complementare ci conjuncte, necesitatea traiului în comun reprezentând elementul lor de coincidenţă.
Răspunderea presupune supunerea individului, responsabilitatea presupune cunoaştere şi capacitate de apreciere, atitudine activă, convingere şi angajare.
Cele două fenomene se deosebesc prin structurile sociale şi prin obiectivele la care se raportează.
Răspunderea este de ordin normativ. Responsabilitatea este de ordin valoric.
Ca finalitate: răspunderea vizează direct conservarea sistemului social, responsabilitatea vizează mai ales ameliorarea şi dezvoltarea sistemului social prin perfecţionarea fiinţei umare.
Căile şi mijloacele prin care societatea stimulează funcţionarea răspunderii şi a responsabilităţii sunt diferite. În cazul răspunderii există un sistem coercitiv bazat pe sancţiuni; în cazul responsabilităţii, societatea acţionează prin stimulenţi. De aceea răspunderea este raportată la orice individ, iar responsabilitatea este proprie indivizilor cu un anumit nivel cultural, fiind legată de capacitatea de alegere.
Absenţa responsabilităţii nu implică automat pe cea a răspunderii; însă absenţa răspunderii implică automat pe cea a responsabilităţii. Procesul de formare al individului uman în direcţia răspunderii şi a responsabilităţii corespunde formării conştiinţei de sine, fenomen prin care omul reflectă propria existenţă în raport cu ceilalţi, cu societatea, cu natura şi cu Dumnezeu.
Am acordat atâta spaţiu acestei discuţii filosofic-juridice pentru a sublinia implicaţiile celor două elemente în viaţa chirurgului, ca reprezentant al unei categorii socio-profesionale de elită, de la care el însuşi, dar mai ales societatea, aşteaptă o activitate complet excepţională, lucru pe care, de cele mai multe ori, în tăcere, anonim, cu obstinaţie şi generozitate, chiar eroic, îl oferă. Aceasta este regula.
Managementul neconformităţilor medicale, siguranţa pacientului şi liniştea chirurgului
Să numim generic – neconformitate chirurgicală – tot ceea ce se întâmplă negativ în cursul sau în preajma unei intervenţii chirurgicale – fie că este vorba de situaţii ce ţin de boala în sine, de stadiul evolutiv, de comorbidităţi şi de complicaţii, fie că este vorba de eroare de diagnostic, de eroare de terapie ca şi de indicaţie de viciu tehnic de orice cauză, de complicaţii ce ţin de partea organizatoric-administrativă a serviciului, de lipsuri şi de neajunsuri materiale de orice fel.
Riscul este o noţiune ce se defineşte prin posibilitatea logică de apariţie a unei împrejurări nedorite, de obicei păgubitoare.
Putem imagina un sistem în care toate neconformităţile chirurgicale să fie declarate, descrise detailat şi clasificate, doar pentru informarea chirurgilor în vederea evitării lor pe viitor. De îndată ce am făcut acest exerciţiu avem următoarele obstacole:
• primul obstacol este de ordin psihologic – atât medicul cât şi pacientul au pretenţia la zero neconformitate. Nimeni nu se operează crezând că în cazul său se va petrece o neconformitate. Nici un chirurg nu începe un tratament decât după ce a luat măsurile de prevenire a neconformităţiilor.
• al doilea obstacol este riscul de răspundere. Medicul care îşi recunoaşte o eventuală greşeală îşi pierde protecţia de răspundere. Până când avocaţii asiguratului de malpraxis vor discuta cu pacientul prejudiciat, de obicei situaţia conflictuală între părţi ia amploare, încât o aplanare amiabilă nu mai este posibilă.
• al treilea obstacol este principiul „ţapului ispăşitor”. Dacă ceva merge rău se caută un vinovat care este arătat şi sancţionat. După acest ritual public cauzele neconformităţii rămân în continuare neanalizate şi deci neeradicate.
• al patrulea obstacol – concurenţa actuală între unităţile sanitare – dacă neconformitățile ar deveni transparente, s-ar face o publicitate negativă serviciilor de chirurgie; s-ar putea crede că acestea sunt foarte multe.
Această discuţie este necesară pentru că, la nivelul ultimilor cinci ani, media intervenţiilor chirurgicale mari şi mijlocii, în toate specialităţile chirurgicale, în ţară, a depăşit un milion pe an. Numai în spitale, fără a socoti chirurgia ambulatorie. Cu toate acestea, cauzele disciplinare, penale şi civile, pe care le judecă instanţele, nu trec în total de 400/an.
Împrejurarea că proporţia reclamaţiilor de neconformitate chirurgicală este atât de mică, nu înseamnă că lucrul nu trebuie analizat, dar nu global ci individual, concret, până în amănunt.
Lista cu titlurile articolelor şi emisiunilor radio TV cu tentă stigmatizatoare a breslei noastre, este pe cât de lungă pe atât de plictisitoare; majoritatea se bazează pe descrieri de senzaţie, pe curiozităţi şi contribuie puţin la elucidarea cazului descris.
Autor dr. Gheorghe Borcean (foto), Tratat de Chirurgie Generală, volumul 8, sub redacţia prof. dr. Irinel Popescu,
Editura Academiei Române
