Dacă nu beneficiez, de ce să plătesc?! Dacă banii mei sunt folosiți aiurea, sau chiar de‑a dreptul furați, de ce să plătesc?! Dacă am cotizat 30 de ani și când am și eu nevoie o dată sistemul nu-mi decontează nimic, de ce să plătesc?! Noi, care suntem în sistem și suntem expuși la toate bolile, deja, prin natura meseriei, de ce să plătim?!
Mulți dintre noi, vajnici și neîntrebați asigurați la sistemul social de asigurări de sănătate, ne punem una sau alta dintre întrebări, după caz. Experiențele personale mai bune sau mai rele ne-au condus aici, după ani în care am luat de bun faptul că trebuie să plătim asigurări de sănătate. Între timp mulți dintre noi plătim și la privat – pentru că a fost o adevărată ofensivă mai mult sau mai puțin tacită a medicinei private – mai ales în companii, dar și direct, la nivelul cetățeanului. Totuși, sistemul privat nu este neapărat mai bun, pentru că lucrează tot cu doctorii noștri, cei și de la stat. Însă sunt rezolvate altfel cazarea, modul de adresare și primire al pacientului, iar managementul și administrarea sunt extrem de atente, cu prețuri de achiziție strâns negociate. Deh, e pe banii patronului, nu ca la stat, unde totul este al nostru, respectiv al nimănui. Și da, sănătatea e și o afacere, deși încă mulți dintre noi nu suntem încă dispuși să recunoaștem această paradigmă.
Sub acest noian de agresiuni, capitalul de încredere în sistemul de stat, deja zdruncinat nu numai de media – de fum, dar și de foc – fapte reale de corupție, stă să se prăbușească.
Care sunt consecințele?! Pacienții fug la privat sau afară, medicii așijderea. Fondurile noastre, strânse de noi și lăsate pe încredere la CNAS, fug la privat sau afară, astfel că sunt și mai puțini bani la stat. Ori, bătălia dură e pe pacienți. Pacientul este “trofeul” care îți asigură existența.
Și tocmai aici, în punctul central unde se întâlnesc toate interesele și sferele de influență, uităm de principiul de bază al asigurărilor sociale de sănătate – SOLIDARITATEA. Faptul că eu sunt dispus să plătesc taxa pentru sănătate aplicată la toate veniturile mele, și totuși, peste asta, sunt dispus să-mi plătesc o radiografie de 100 de lei sau să-mi iau singur, de la farmacie, picături de nas și dropsuri pentru gât. Pentru ca cei care au o boală al cărui tratament costă 10.000 de lei pe lună să îl poată avea.
Lipsa de transparență, de încredere, sau chiar furtul direct din banii publici – direct spus – lovesc sistemul chiar la bază, la fundamentul sistemului de asigurări sociale de sănătate, ca un efect advers, pervers, al însuși tratamentului.
Solidaritatea rămâne așa, doar o vorbă frumoasă pe hârtie, de care nu-i mai pasă nimănui. Nici chiar oamenilor de bună credință.
