Refolosesc titlul unei cărți în engleză care are prea puțină legătură cu revista noastră – e o carte de beletristică – pentru sintagma din titlu care poate fi aplicată și în sistemul de sănătate românesc, unde se mai găsesc și insule de oameni sau de colective care își respectă profesia și încearcă să facă – chiar dacă nu întotdeauna reușesc, sau nu reușesc atât de plenar și fără compromisuri pe cât și-ar dori – performanță. Într-un loc, da, care prea puțin recunoaște performanța și o încurajează.
Cu toate că avem sute de note de zece la Bac sau sute de absolvenți de zece, realitatea cu care ne confruntăm e că inflația de note de zece nu a dus la performanță, ci doar la autosuficiență și la o degradare permanentă a sistemului, în acest caz educațional, pe medie. Ne întrebăm retoric și cu îngrijorare cine o să ne mai trateze în viitor și, deopotrivă, cum. Vedem limba română schingiuită pe net și cratimele puse invers cu naturalețe, greșeli altădată inacceptabile pentru orice absolvent cu bacalaureat.
Uneori viața, destinul, întâmplarea, Dumnezeu… te aruncă pe coclauri și pe pământuri sărace, arse de soare, lipsite de oameni, de apă, în medii neprielnice în care semințele încolțesc cu greu și trebuie să le inventezi tu condiții favorabile, cu de zece – o sută de ori mai multă imaginație, energie și pricepere decât alții.
Mă uitam la o statistică cu consumurile de apă per capita: Statele Unite 400 l, Marea Britanie 150 l, Germania 200 l, Mozambic 4 litri. Asta e, dacă te naști lângă un râu altfel vezi apa!
Și atunci, cu atât mai meritorie este activitatea unor oameni, care au făcut performanță din piatră seacă, care au crescut o floare în pustiu, care au sfințit un loc prea puțin dăruit. Îmi amintesc cât de importantă era, pentru Micul Prinț, Floarea lui.
E adevărat, cu o floare – două – trei nu se creează luxurianța de la tropice, dar cu siguranță se creează Speranță!