Dr. Florian Bodog, directorul de cabinet al Ministrului Sănătății, Ladislau Ritli, este cel care vede toate documentele ce ajung pe masa ministrului sănătății și tot ce e de semnat, îl ajută în organizarea programului și, în weekend, mai operează și vede pacienți. Este chirurg plastician și prodecan al Facultății de medicină din Oradea și are un doctorat în medicină și unul în management. Spune că orice activitate administrativă nu poate compensa mirosul de spital și interacțiunea cu pacienții, iar România este, pentru un medic, mult mai interesantă profesional decât orice străinătate.
Cum arată experiența dvs ca director de cabinet la Ministerul Sănătății?
Sunt la Ministerul Sănătății din 2010, am fost directorul Direcției de Sănătate Publică și Control, și mi-am continuat activitatea și ca prodecan la Facultatea de Medicină din Oradea. Mi-am păstrat activitatea didactică, chiar dacă am mai redus-o.
După numirea d-lui ministru Ladislau Ritli, în octombrie, domnia sa a dorit să preiau poziția de director de cabinet. Colaborasem anterior atât la facultate, cât și când era directorul Direcției de Sănătate Publică Bihor, iar eu manager de spital.
În ce constă activitatea mea? Gestionez programul de întâlniri al d-lui ministru, corespondența și repartizarea acesteia pe direcții, și în același timp văd toate documentele pe care le semnează, pentru a nu apărea probleme. Coordonez activitatea consilierilor, lucru pe care încerc să îl fac foartre discret, având în vedere că fiecare este o personalitate în domeniu și expert pe problemele pe care le gestionează. Asigur interfața între cabinetul ministrului și celelalte compartimente ale ministerului, direcțiile, precum și organizațiile care intră în contact cu noi.
Vă trezesc telefoanele din somn, la două și trei noaptea?
Am patru telefoane, care sună la diferite ore… Nu-mi închid telefoanele niciodată, dar asta e, nu e o noutate pentru mine. Eu fiind chirurg plastician și ocupându-mă și de urgențe, telefoanele mele sună, în general, non-stop. E doar o altă problematică pentru care sunt sunat…
Spuneți că vă sună telefoanele continuu, dar că, fiind chirurg, sunteți obișnuit. Ce vă dă mai multă satisfacție? Vă lipsește că nu mai operați?
Fac o gardă pe lună – ca să nu-mi ies din mână – și mai operez în weekend. Nu, activitatea asta nu poate să compenseze… Pentru un chirurg este foarte importantă sala de operație. Chiar dacă nu am de operat și chiar dacă nu am pacienți, când ajung acasă merg la spital; să-mi văd colegii, să simt mirosul de spital.
Cum ați resimțit ultimele zile (n.red. perioada premergătoare retragerii legii sănătății de către președintele Traian Băsescu)? Ce v-a surprins pe dvs, care le știți pe toate? Poate un telefon, o răsturnare de situație, ceva la care nu vă așteptați?!
Când s-a anunțat că se retrage legea eram la Oradea și am văzut la știri. După care m-a sunat dl. ministru și mi-a transmis dispoziția Primului-ministru de a retrage legea de pe site. Am reușit într-o oră. Relativ repede am găsit angajatul care s-a ocupat, și am beneficiat și de ajutorul celor de la STS.
Până la urmă, v-a surprins președintele Băsescu!
Nu m-a surprins, am luat la cunoștință! Mă rog, discuții am mai auzit și înainte. Eu nu m-am implicat în dezbaterea legii, nefiind “tehnic” în momentul de față nu am fost foarte interesat de dezbateri, ci doar de logistică, de organizarea întâlnirilor, de a nu uita un anumit partener social în consultări… Ăsta a fost rolul meu. Bine, am citit-o, dar partea tehnică au studiat-o colegii mei din direcțiile de specialitate, și vreau să spun că au lucrat zi și noapte pentru a o analiza și a face propuneri.
Acum începe iar să se lucreze zi și noapte…
Da, a început, de data asta Ministerul va elabora un proiect de lege. Va fi o lege nouă, este un grup de lucru coordonat de către dl. ministru și de dl. secretar de stat Cepoi. Se va porni altfel, partenerii sociali fac propuneri asupra modului în care se dorește a arăta noua lege, pe baza propunerilor colectivul de specialiști va elabora un draft, draft care ulterior va fi supus dezbaterii publice.
Faceți parte din prima promoție a Facultății de medicină din Oradea. Cum e, pentru că facultățile tinere de medicină sunt cumva văzute ca facultăți de rangul doi. Simțiti o responsabilitate, o nevoie mai mare de a demonstra?!
Fac parte din prima promoție a Facultății de medicină din Oradea, specialitatea mi-am făcut-o la Timișoara, sub coordonarea prof. Tiberiu Bratu, nume binecunoscut în chirurgia plastică. În timpul specializării am trecut prin serviciile de chirurgie plastică din București, am avut onoarea să lucrez în serviciul condus de regretatul profesor Agrippa Ionescu, ulterior am colaborat cu dl. prof. Vasile Lascăr, și cu dl. prof. Enescu, nume mari în chirurgia plastică românească, iar la Catedră am colaborat și colaborez încă cu prof. Toma Mugea de la Cluj. Deci sunt interconectat la rețeaua de chirurgie plastică românească și nu consider că sunt privat de nimic pentru că am făcut facultatea la Oradea. Doctoratul mi l-am făcut sub coordonarea prof. Ionescu, de la Cluj, iar doctoratul în economie l-am făcut la Universitatea de Vest din Timișoara. L-am început sub coordonarea prof. Demetrescu, care este unul din părinții marketingului românesc, și l-am finalizat sub coordonarea prof. Ionescu.
Întradevăr, ca și absolvent de medicină din Oradea, există medii în care ești privit la început cu reticență, trebuie să fii foarte atent în ceea ce spui, ce faci, și, într-un final, poate că și trebuie să demonstrezi că poți. Cert este că la rezultatele de la rezidențiat din acest an s-au făcut niște clasamente neoficiale, și suntem în rândul facultăților cu tradiție ca număr de absolvenți care au ocupat loc eligibil pe lista de rezidențiat. Nu voi da nume, dar este și o facultate tradițională pe care am depășit-o!
În urma clasificării făcute de
Ministerul Educației, de Uniunea Europeană a Universităților, în baza legii educației, Oradea a fost clasificată în categoria Universități de educație și cercetare, ocupând poziția a 7-a, iar între cele 100 de universități din țară evaluate, de stat și particulare, este pe poziția
a 19-a. De asemenea, în cadrul unui clasament mondial SCIMAGO, alcătuit pe baza prezenței publicațiilor științifice în baza de date Scopus, Universitatea din Oradea ocupă poziția a 9-a din cele 17 universități românești prezente în clasament.
Considerați că mai multe facultăţi înseamnă mai mulți medici în sistem? Poate fi o diminuare a calității?
Să zicem că este vorba de o mai mare accesibilitate la studii a tinerilor din mai multe regiuni ale țării, dar în condițiile în care sunt îndeplinite standardele de calitate impuse de ARACIS. Consider că indiferent dacă universitatea este tradițională sau nouă, trebuie să îndeplinească standardele prevăzute de ARACIS.
Pe de altă parte, este puțin utopic să spunem că putem înființa oricâte universități pentru că numărul de cadre universitare este limitat și din păcate puțini sunt cei care vor să îmbrățișeze cariera universitară, datorită dificultății de a parcurge ierarhia în învățământul superior și datorită salariului. Cel puțin în medicină preferă să lucreze în privat sau în străinătate. Privesc cu îngrijorare migrația medicilor spre străinătate. Vor exista zone în care vom asista la depopularea cu personal medical calificat a cabinetelor și a spitalelor, și nu vorbesc de centre universitare, ci vorbesc de centre orășenești…
Dar dvs. nu ați ales să rămâneți în străinătate!
În timpul rezidențiatului am făcut 6 luni de specializare în Franța și 6 luni de specializare în Ungaria, cu bursă guvernamentală și, respectiv, cu acord bilateral.
În Franța mi s-a propus să rămân la un spital orășenesc la 100 km de Paris. La momentul respectiv erau mărci și salariul era undeva la 4.000 de mărci pornirea. Mi se asigura locuință, masă, trei mese pe zi în spital, urma să lucrez într-o secție cu 20 de paturi, în specialitatea respectivă, în zona Champagne Ardenne. Mi-a propus acest lucru prof. Schernberg, care era șeful clinicii de ortopedie și chirurgie plastică a spitalului din Maison Blanche din Paris.
Am refuzat! Eu întotdeauna mi-am dorit să lucrez în România. Am fost tentat, dar aveam doi copii mici, două gemene care mă așteptau acasă… Dorința de a mă întoarce acasă a învins. De atunci am mai avut oferte în Kuweit, în Africa de Sud, Germania. Îmi place să merg să văd, să lucrez pe perioadă scurtă. Am fost și în Germania, vreo trei săptămâni la Munchen, o săptămână la Ingolstadt – îmi place să văd, să cunosc experiențe, dar, cu toate că mi-aș dori să lucrez în condițiile respective, primează dorința de a lucra acasă.
Considerați că aici puteți fi de folos, puteți ajuta mai mult?
Nu neapărat, pentru că și acolo probabil că pot ajuta, dar spre deosebire de spitalele de la noi, unde ai paturile pline, uneori și în plus, acolo ai doi-trei pacienți care sunt internați. Însă condițiile, întradevăr, sunt altele decât la noi. Însă și aici omul sfințește locul, și aici, dacă există interes, dacă ai sprijin din partea managerului spitalului, care gestionează problemele, poți face multe. Experiența profesională
e mult mai mare, dar întradevăr e mult
mai solicitant!
Dar e ca și cum ai lucra în condiții de război comparativ cu pace…
Putem spune că e altfel, experiența profesională e mult mai bogată aici ca acolo, cazuistica e mult mai bogată, nu te plafonezi pe un anumit segment. Cu toate că se spune că e bine să fii supraspecializat pe anumite domenii, limitative, într-un spital de urgență e mai bine să ai o experiență bogată. Și în chirurgia plastică de regulă cazurile nu sunt standard. Nu se potrivesc cu ceea ce scrie în literatură, sunt cazuri care reprezintă o provocare pentru orice specialist, indiferent de ce experiență are în domeniu.
De ce ați ales chirurgia plastică?
Eu inițial am ales chirurgie generală, eram cadru universitar, dar neavând specialist cadru didactic, a existat și o necesitate de a avea chirurg plastician în cadrul universității, pe de o parte. Pe de altă parte am avut ocazia să văd și să lucrez în clinica de chirurgie plastică din Budapesta; mi-a plăcut ceea ce am văzut și am zis că vreau să lucrez în chirurgie plastică. Atunci nu era vorba de chirurgie estetică în România, se făcea numai chirurgie plastică de urgență, care este un domeniu foarte greu, un domeniu incitant, un domeniu nu întotdeauna frumos. Pentru că arsurile sunt greu de tratat, impresionante, mai ales atunci când sunt afectați copiii, și mutilante. Pacientul pleacă vindecat, dar rămâne mutilat. Și urmează apoi numeroase intervenții chirurgicale pentru a-l recupera estetic și funcțional. Cazurile care te marchează sunt de copii, pe care le rezolvăm în urgență. Cazurile speciale pe rezolvăm in colaborare cu singura secție specializată din țară, clinica condusă de prof. Enescu.
Ați fost manager la Oradea pentru un an de zile, cum a fost această experiență?
Spitalul din Oradea e un spital greu, l-am luat cu foarte multe datorii, am reușit să scap de o parte din ele, am reușit să eficientizez zona economică a spitalului și am început să renovez o parte a spitalului care este acum aproape încheiată, am reușit să refac circuite, am adus oameni, am avut o echipă foarte bună. Da, când vreau să văd ce-am făcut mă duc la secția care s-a renovat când am fost eu director; arată frumos, practic
m-am ocupat de amănunte, mergeam în fiecare zi pe șantier, vedeam cum arată… A fost incomod din punctul ăsta de vedere pentru constructor, dar a meritat, rezultatul e mai bun decât aș fi crezut. Și în timpul cât am fost manager am lucrat, am avut pacienți.
Cum vedeți viitorul? Mai mult medic, la București, la Oradea?
La Oradea, vreau să mă canalizez pe învățământ și pe partea didactică, e mai aproape de medicină. Cred că n-aș putea să fac doar medicină și să stau doar în spital; îmi place să interacționez cu studenții și mă stimulează să citesc mai mult, să fiu întotdeauna la curent cu ceea ce e nou, cu ceea ce se întâmplă, să le răspund la întrebări… Te provoacă să te perfecționezi, vin tot timpul la tine cu probleme, și consider că asta e o bună completare pentru activitatea de medic.
Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, Februarie 2012.
