Dr. Mihaela Bustuchină Vlaicu, Spitalul „Pitié Salpêtrière”, Paris: Îmi pregătesc studenţii după „şcoala românească”

0

O carieră de neurolog în România, apoi una, clădită din nou, în Franţa. Dr. Mihaela Bustuchină Vlaicu – aceeaşi voce limpede pe care ne-o amintim de la Cenaclul Flacăra – este unul dintre ambasadorii români care vindecă pacienţi pe alte meridiane, dar care trăieşte în suflet cu lumina blândă a asfinţiturilor de acasă. Dincolo de nostalgie, o lumină lucidă asupra sistemului de sănătate francez şi românesc, neliniştile în faţa unei noi provocări profesionale şi energia nestăvilită a visurilor care se împlinesc: în formarea tinerilor medici, în distilarea unui album muzical franco‑român şi poate… în reîntoarcerea acasă.

 

De ce aţi ales neurologia?

Mi-am început cariera ca neurolog, asistent universitar la Institutul de Medicină şi Farmacie, Universitatea „Carol Davila” din Bucureşti. Timp de zece ani am lucrat la Spitalul „Gheorghe Marinescu” şi pot să spun cu mândrie că am avut şansa de a fi ultima elevă a unui profesor eminent, riguros, cultivat, cu un spirit şi o deschidere extraordinară către viitor, care m-a făcut să iubesc această disciplină: prof. Vlad Voiculescu, care va rămâne pe veci înscris în memoria noastră ca un adevărat „maitre”! Ca neurolog, ai satisfacţia de a pune uneori diagnostice dificile, de a nu te plictisi niciodată, nu există pericolul să cazi într-o rutină distrugătoare. Este o disciplină care progresează în fiecare zi. În plus, este interesant că poți transmite competenţele tale tinerei generaţii. Dacă ar trebui să o iau de la început, aş face aceeaşi alegere.

 

Ați plecat din România imediat după Revoluție. De ce? Şi de ce în Franţa?

„Dans la vie, il ne faut jamais dire jamais” („în viaţă nu trebuie să spui niciodată niciodată”)… Uneori am impresia că am trăit de două ori: am construit două cariere în ambele ţări. Plecarea mea în străinătate a fost sugerată de profesorul Vlad Voiculescu, pentru a lucra la teza mea de doctorat. Am ezitat la vremea aceea între Montreal şi Paris, dar am ales Franţa pentru a nu fi prea departe de părinţi.

Începând din 1992 am lucrat la Spitalul de la Pitié Salpêtrière din Paris, într-o unitate de cercetare, cu profesorii J.J. Hauw şi G. Rancurel, pentru a scrie teza de doctorat. A fost o perioadă extrem de grea, dar îmi amintesc cu plăcere de nenumăratele ore petrecute în laboratorul de anatomopatologie „R. Escourole” până la ore târzii, şi mai ales de întrebarea fiului nostru: „mama, tu eşti studentă sau doctor?”. Răspunsul meu acum este acelaşi: spiritul de student, dorinţa de a învăţa şi a te perfecţiona continuă până la sfârşitul carierei… Consider că acest lucru constituie o calitate esenţială pentru a fi un bun medic. După susţinerea tezei de doctorat la Bucureşti am dat concursul de medic primar. Aveam două posibilităţi: să mă întorc în ţară sau să fac o altă teză de doctorat la Universitatea Paris VI. Am ales ultima variantă…

 

Care au fost primele impresii, experiențe, dificultăţi profesionale? Cum ați fost primită?

Statutul de „doctorand” a fost simplu, dar în momentul în care am decis să rămân în Franţa, maşina administrativă s-a pus în funcţie cu toate dificultăţile şi părţile negre ale unui „emigrant”: deşi neurolog şi doctor în ştiinţe medicale, a trebuit să o iau de la capăt, să dau examenul de echivalenţă a diplomei, examenul de specialitate, examenul de PH (medic primar). Cu alte cuvinte, toată cariera mea din ţară nu a contat deloc… Am fost extrem de furioasă contra legilor franceze şi tocmai de aceea mi-am propus să depăşesc toate obstacolele şi să reuşesc să fac o carieră cel puţin echivalentă cu cea din ţară. În medicină nu poţi lucra de unul singur. M-am integrat repede în echipa Departamentului de Neurologie şi Neurochirurgie al Spitalului „Pitié Salpêtrière”, unde m-am specializat în domenii extrem de interesante ale neurologiei (AVC, scleroza în plăci, demenţe) şi neurochirurgiei funcţionale (epilepsie, Parkinson), neuro-oncologie, etc.

 

Cum aţi caracteriza sistemul medical francez?

Sistemul francez de sănătate are calităţile, dar şi defectele sale. Ca să ajungi medic trebuie să parcurgi un drum lung, ca şi în România. Examenele sunt grele, ca peste tot în lume, posturile nu sunt numeroase, cu excepţia câtorva specialităţi. Există regiuni unde nevoia de personal medical constituie o adevarată problemă. Ca peste tot, nu se poate compara un centru universitar cu un spital dintr-un mic oraş sau dintr-o comună. Trăim o perioadă de criză, care se simte şi în domeniul medical. Tendinţa este în general să se desfiinţeze micile spitale, pentru a se creea servicii supraspecializate. Se lucrează din ce în ce mai mult în sistemul „pol”, care înglobează mai multe specialităţi apropiate ca şi profil. Funcţiile şefilor de servicii se diminuează în favoarea şefilor de pol. Jocul puterii creează, din păcate, în mod inevitabil, conflicte interne. Medicina la două viteze („à deux vitesses”, după expresia franceză) – domeniul de stat şi cel privat – continuă să coexiste, dar tendinţa actuală este de a reduce activitatea privată. Spitalele şi în special clinicile sunt conduse de economişti, lunar se discută în cadrul comitetului medical al spitalului rezultatele, reţetele de beneficiu şi deficit ale fiecărui serviciu. Durata de spitalizare este din ce în ce mai scurtă, deoarece ziua de spitalizare costă scump (în medie 1.000 de euro pe zi). Binenţeles că nu pacientul plăteşte, ci securitatea socială şi asigurarea privată. O altă tendinţă este de a dezvolta spitalizarea de zi (cu minimum trei explorări paraclinice) sau spitalizarea pentru o săptămână. În general, în marile spitale, dosarul medical începe încet-încet să fie informatizat, la fel şi prescrierea medicamentelor. Progresele secolul XXI nu pot să nu influenţeze în sens bun şi lumea medicală. Şi încă nu am văzut totul!

 

Cum vedeți măsurile care se intenţionează a fi luate în România – descentralizarea, introducerea asigurărilor private, transformarea spitalelor în societăți comerciale?

Fiecare ţară este liberă să creeze un sistem de sănătate adaptat nevoilor locale. Nu cred că a copia în totalitate modelele altor ţări ar fi o soluţie ideală. Nu aş vrea, de exemplu, ca în România să se vorbească în câţiva ani de un deficit enorm al securităţii sociale – aşa cum este cazul Franţei la ora actuală!

 

Cum aţi caracteriza sistemul francez din punctul de vedere al neurologiei?

Am privilegiul de a putea face o comparaţie între neurologia din Franţa de acum douăzeci de ani şi cea de azi. Rămân la părerea mea că pe adevăraţii profesori de neurologie i-am cunoscut în 1992, când am ajuns la Paris. Şcoala franceză se aseamănă cu adevărat cu şcoala românească. Mai întâi se punea diagnosticul clinic, şi apoi totul se petrecea în jurul bolnavului. Acum se vorbeşte mai mult de diagnosticul pus prin imagistică, uneori folosind tehnici foarte sofisticate (RMN funcţional, PET, SPECT, MEG) şi se examinează din ce în ce mai puţin bolnavul, care are totuşi un suflet, o sensibilitate, o viaţă… Îmi vine să trag un semnal de alarmă pentru noua generaţie de medici şi să spun: Nu uitaţi că trataţi fiinţe umane şi nu fotografii!

 

Cum se vede România din Franța?

Îmi pare rău să constat că România nu este destul de cunoscută de francezi. De multe ori mi se întâmplă să văd că se confundă Bucureştiul cu Budapesta. Nici nu ştiu cum funcţionează sistemul de sănătate la noi. Îşi dau un pic seama când pacientul ajuns în Franţa trebuie să plătească în totalitate ziua de spitalizare… În privinţa medicilor, vă răspund simplu: de fiecare dată când mă întâlnesc cu colegi din alte spitale, încep să aud din ce în ce mai frecvent aceeaşi conversaţie: „Avem şi noi un medic român în servici. Îl cunoaşteţi?” „Nu cred, căci e foarte tânăr”, răspund… Am avut şi eu câţiva studenţi şi rezidenţi români şi pot să spun că am fost mândră de ei. Îmi dau seama că după intrarea României în Europa există un adevărat „exod” de medici către străinătate. Mai ales că la ora actuală, când nu mai este o problemă recunoaşterea diplomelor. Recunosc că mă aflu într-o poziţie delicată, dar tocmai de aceea înţeleg că există în fiecare dintre noi o doză de curiozitate pentru noi orizonturi. Odată faza aceasta depăşită, apare o întrebare pe care personal nu pot să nu o pun: Suntem cu adevărat fericiţi într-o ţară străină? O să vă dau răspunsul meu, dar numai la sfârşitul interviului…

 

Cum arată o zi de lucru a dvs? Ce este important în viaţa de zi cu zi?

Din păcate îmi petrec viaţa la spital, căci seara, la ora 19, realizez că a trecut încă o zi, sau încă o săptămână, încă o lună, încă un an… Îmi dau seama când îl privesc pe Andrei, fiul nostru, care acum se pregăteşte pentru concursul de rezidenţiat (a terminat studiile de medicină la Universitatea Paris VI – Pitié Salpêtrière). De fapt pot să spun că în momentul când am compus melodia „Cântec pentru fiul meu” nu mă gândeam că voi sărbători aniversarea de 25 de ani la Paris! Viaţa ne rezervă surprize… Soţul meu, Adrian, îmi reproşează adesea că nu ştiu să mă odihnesc. Mă bănuiesc un pic că sufăr de hiperactivitate, căci odată ajunsă acasă sau chiar sâmbăta şi duminica lucrez pentru viitoarele conferinţe, congrese sau pentru radio (RFI, Radio France Internationale). Fac o paranteză: am avut marea surpriză şi şansa să îl regăsesc în Franţa pe jurnalistul Ion Stănică, care făcea în ţară emisiunea „Student Club” şi cu care am făcut un duo ani de zile în emisiunea „Magazin Medical”. De câţiva ani, mi-am descoperit o nouă pasiune: scrisul. Până acum mă pasionează redactarea de articole de specialitate, dar într-un viitor apropiat mă gândesc că poate o să încerc să scriu un roman! Imaginaţia ne face mai puternici, îmi place încă să visez, îmi place când sunt în avion şi merg la congresele internaţionale să mă uit pe hartă şi să recapitulez părţile din lume care îmi rămân de văzut până la sfârşitul vieţii. Amuzant, nu? Dar lucrul cel mai solid care ne menţine în echilibru în viaţa de zi cu zi rămâne totuşi familia, pe care o iubesc din tot sufletul!

 

Un moment de mare satisfacție din cariera dvs?

Am păstrat un profil academic, am şansa de a mă ocupa de studenţi, de interni (rezidenţi) şi astfel de a putea transmite interesul pentru neurologie. Sunt încântată să continui o activitate universitară, aşa cum am făcut deja în România timp de zece ani. Îmi face o deosebită plăcere să ţin cursuri la Universitatea Paris V şi Paris VI. Dar sunt convinsă că medicina nu se învaţă numai din cărţi, ci mai ales în faţa pacientului! Trebuie să rămânem înainte de toate buni clinicieni, căci relaţia cu pacientul rămâne un obiectiv extrem de important! Tocmai de aceea am aplicat întotdeauna formula de pregătire a studenţilor şi rezidenţilor după modelul „şcoala românească”, lucru care mi-a adus recunoştinţă şi satisfacţii enorme. Mă mândresc cu faptul că mulţi dintre foştii mei studenţi au devenit neurologi şi unii chiar sunt deja profesori în Franţa sau în alte ţări… Consider acest lucru ca fiind una dintre cele mai mari satisfacţii profesionale din toată cariera mea!

Pentru textul integral vezi ediţia print Medica Academica, Martie 2012.

About Author

Delia Budurca

Leave A Reply