Într-un articol publicat recent în ediţia online a revistei Eurohealth, publicaţie a European Observatory on Health Systems and Policies, Adam Kozierkiewicz, consultant independent al JASPERS, face o radiografie a schimbărilor economice ce au survenit în sistemul de îngrijiri polonez, prin restructurarea acestuia.
În 1990, în Polonia, a început o amplă restructurare a centrelor medicale în aceeași perioadă când a fost dată legea unităţilor de îngrijire. În temeiul acestei legi, instituţiile de îngrijire au fost separate în două structuri juridice: una publică, dar autonomă – “SPZOZs”, şi una non-publică – NZOZs. Înainte de introducerea respectivei legislaţii, unităţile publice de asistenţă medicală au operat ca “unităţi bugetare”, pe deplin deţinute şi dependente de “administraţia mamă”. Dar forma de organizare a fost considerată ineficientă prin alimentarea birocraţiei şi a datoriilor, livrând servicii de proastă calitate către pacienţi. Astfel s-a luat decizia de a transforma toate serviciile de sănătate publică în unităţi autonome (SPZOZs).
Începând cu anul 1995, noile unităţi de îngrijire a sănătăţii publice au fost structurate pe diferite nivele în administraţia publică (municipale, judeţene, regionale sau centrale), în timp ce unităţile non-publice erau gestionate de către alte organisme din sectorul privat, inclusiv de fundaţii.
Datorii acumulate
Structurile s-au schimbat gradual. Formal, o diferenţă esenţială dintre vechile unităţi bugetare şi noile SPZOZs-uri constă în faptul că acestea din urmă sunt înregistrate într-un capitol dedicat din registrul juridic naţional şi au un statut legal similar cu al companiilor şi al fundaţiilor. Cu toate acestea, spre deosebire de alte entităţi juridice, SPZOZs-urile sunt protejate de faliment.
Au autonomie în management, dar dacă apar dificultăţi financiare, răspunderea revine autorităţilor publice. Această garanţie a fost introdusă în anii 1990, din dorinţa Parlamentului de a preveni un colaps neşteptat al unor asemenea centre de îngrijire a sănătăţii, considerate importante pentru menţinerea sănătăţii publice. În anii următori însă a devenit evident faptul că, în timp ce acest mecanism le proteja, el îngreuia businessurile partenerilor acestora, cum ar fi furnizorii de echipamente medicale şi de combustibil.
Mai mult, managerii de SPZOZs-uri, conştienţi de poziția lor specială, cheltuiesc, de multe ori, mai mult decât le este alocat per unitate, pentru a creşte nivelul datoriilor. În ciuda eforturilor guvernamentale de a şterge şi a restructura datoriile spitalelor, SPZOZs-urile au continuat să acumuleze deficite. Încă din 1998, statul a cheltuit peste 3 miliarde euro pe planuri de salvare a datoriei. Numai în 2008, datoriile cumulate se ridicau la 1,5 miliarde euro, comparativ cu un buget total pe sănătate de aproximativ 14 miliarde de euro.
Fără stimulente adecvate pentru controlul costurilor, SPZOZs-urile ameninţă serios stabilitatea financiară a administraţiilor locale. În acest sens, luarea unor măsuri de urgență pare a fi absolut necesară. Este demn de remarcat, totuşi, faptul că sursele datoriei sunt inegale; 80% din conturi neplătite de către SPZOZs-uri au fost generate de 10% din unități. Din 1730 de unităţi examinate de către Ministerul Sănătăţii, 828 nu au avut datorii restante (adică 47,9% din toate SPZOZs-urile intervievate).
Privatizarea
Începând cu anii 1990, privatizarea a avut loc, în cea mai mare parte, în sectorul ingrijirii ambulatorii, iar astăzi, majoritatea furnizorilor de astfel de îngijiri, au fost convertite în NZOZs-uri. Percepţia comună este că unităţile private de îngrijiri sunt mult mai flexibile şi mai dedicate furnizării unor servicii optime, precum şi menţinerii unei relaţii excelente cu pacienţii. Privatizarea nu a limitat accesul la serviciile publice, prestatorii privaţi fiind pe deplin integraţi în sistemul public de îngrijire şi funcţionând, în mare măsură, pe aceleaşi principii. Mai mult decât atât, privatizarea centrelor de îngrijire ambulatorie nu a fost corelată cu nici o vânzare semnificativă de proprietăţi: administraţiile locale continuă să deţină proprietăţi, închiriind spaţiu pentru companiile cu personal provenind din foşti angajaţi ai SPZOZs-urilor.
Începutul noului mileniu a marcat prima încercare de a “restructura”spitalele, prin schimbarea structurii lor juridice. Majoritatea populaţiei este reticentă în ceea ce priveşte privatizarea spitalelor, spre deosebire de cea a unităţilor de îngrijiri medicale în ambulatoriu. Procesul de privatizare, în general, beneficiază de puţină susţinere, cu atât mai puţin cel al privatizării spitalelor.
Doar câteva dintre cele 50 de spitale restructurate au întâlnit dificultăţi după schimbare, cea mai mare parte a lor experimentând o ameliorare financiară şi de management. Ca urmare a succesului înregistrat, guvernul a decis să aplice o restructurare generală. Oricum, natura obligatorie a procesului, precum şi termenele strân-se, au reprezentat motive majore pentru opoziţie. Însoţite de o retorică populistă, solicitând “responsabilitatea statului privind sănătatea cetăţenilor”, această opoziţie a fost suficient de puternică pentru a forţa preşedintele să renunţe la lege. În aceste împrejurări, guvernul a întreprins măsuri pentru a încuraja spitalele la schimbare, prin utilizarea de stimulente financiare, inclusiv ajutoare financiare de creanţă şi linii speciale de creditare pentru investiţii. Conform unor estimări conservatoare, cel puţin şaptezeci de spitale (din 650), vor răspunde pozitiv la această ofertă. Foarte probabil însă, multe dintre cele rămase vor aştepta oferte şi mai generoase de la guvernele viitoare.
Dr. Adam Kozierkiewicz este absolvent al Facultătii de Medicină, în cadrul Universităţii Jagiellonian din Cracovia (1992), precum şi al Şcolii de Sănătate Publică, la aceeaşi universitate. A făcut, de asemenea, o serie de traininguri şi cursuri post-universitare la Universitatea Harvard şi Universitatea Semmelweis din Budapesta. Dr. Adam Kozierkiewicz a lucrat la Universitatea Jagiellonian, la Ministerul Sănătăţii din Polonia, şi la Banca Europeană de Investiţii (BEI). În prezent este angajat în calitate de consultant al Jaspers, o iniţiativă comună a BEI, a Comisiei Europene şi a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Adaptare de Johana Toma, redactor
