În percepţia comună stresul apare ca o consecinţă directă a „supramuncii”, deşi efortul fizic sau intelectual excesiv produce oboseală, şi nu stres. Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic munca reprezintă una din trebuinţele fundamentale ale omului, răspunzând nevoilor sale de realizare, de performanţă, de recunoaştere şi recompensă, de afiliere, şi fiind totodată instrumentul principal al formării personalităţii.
Societatea contemporană a redus însă, aproape până la dispariţie, legătura nemijlocită individ-muncă, mediată acum de structuri organizatorice tot mai complexe ce impun condiţiile în care ea se desfăşoară. Supuse numeroaselor presiuni economice şi sociale, organizaţiile de muncă se centrează excesiv pe atingerea obiectivelor, fie acestea produse sau servicii. Ignorând factorul uman, mediul organizaţional generează tot mai multe disfuncţii la nivelul acestuia, cadrul în care se desfăşoară activitatea devenind sursă de stres, mai mult decât munca în sine. Acestei situaţii individul îi poate face faţă mobilizându‑şi întreaga sa personalitate, capacitatea de a gestiona stresul implicând dezvoltarea permanentă a resurselor de care ea dispune. >>>
Abordări ale noţiunii de stres
În principiu, solicitarea psihică este un factor de mobilizare a resurselor interioare şi de progres, stimulând subiectul uman să se adapteze unei realităţi complexe şi să domine situaţiile noi. Pentru că existenţa implică un permanent efort de adaptare, stresul devine o parte integrantă a ei până într-atât, încât completa eliberare de stres echivalează cu însăşi moartea organismului. H. Selye (1957), de numele căruia se leagă conceptul de stres şi primul model explicativ al acestuia, afirmă că pentru a fi pe deplin fericit orice om are nevoie şi de stres, excepţie făcând doar cei care sunt condamnaţi să ducă din motive medicale o viaţă pur pasivă sau vegetativă. C. Bernard apreciază şi el că stresul fiziologic este necesar ritmului biologic şi stabilităţii mediului interior, iar H. Wolff şi J. Hinkle, definind stresul drept starea dinamică a unui organism ca răspuns la o solicitare de adaptare, consideră că toate fiinţele vii sunt într-o stare mai mare sau mai mică de stres deoarece viaţa impune o adaptare permanentă (J-B. Stora, 1999). Asemenea concepţii au dat naştere convingerii că există un stres pozitiv, stimulativ, un eustres.
Existenţa presupune însă solicitări multiple, care plasează individul în contexte conflictuale, în situaţii de criză şi uneori chiar în situaţii extreme. Majoritatea acestora sunt depăşite prin apel la rezervele funcţionale ale organismului, care intră în stare de stres. Aşadar, stresul se manifestă în orice situaţie în care buna funcţionare fizică şi psihică este în pericol datorită lipsei unor răspunsuri capabile să reducă ameninţarea. H. Appley defineşte stresul ca stare a unui organism care face un efort intens pentru a se adapta unor situaţii mai puţin obişnuite sau complet noi, în timp ce P. Fraisse îl consideră un rezultat al conflictelor personale sau sociale ale individului, cărora nu li se găseşte soluţie. Aceste concepţii se referă la un stres negativ, distres, consecinţă a unor solicitări ce necesită un efort de adaptare semnificativ şi care, prelungite dincolo de o anumită intensitate şi durată, au efecte distructive.
Conceptul de stres are trei semnificaţii, în funcţie de accentul pus pe factorii care îl produc, pe răspunsul (fiziologic şi psihic) la agresiune sau pe interacţiunea dintre factorii de stres şi răspuns.
1. Din perspectiva factorilor stresanţi (situaţia), stresul este un ansamblu de stimuli fizici, psihici sau sociali care prin complexitatea, intensitatea sau durata lor de acţiune pun organismul într-o stare de tensiune caracteristică. Zgomotul, căldura, frigul, noxele, radiaţiile, vibraţiile, aglomeraţia, situaţiile conflictuale sau frustrante, evenimentele negative de viaţă, situaţiile traumatizante, suprasolicitarea în activitate, dificultăţile în relaţiile interpersonale, pierderea statusului profesional sau familial constituie factori de stres. Diferenţele individuale în reacţiile faţă de toţi aceşti stimuli negativi duc la concluzia că stresul nu poate fi explicat doar ca efect nemijlocit al factorilor agresivi.
2. Din perspectiva răspunsului faţă de factorii aversivi, stresul este însăşi reacţia organismului, starea de tensiune prin care acesta îşi mobilizează toate resursele de apărare pentru a face faţă agresiunii. Efectele adverse induse astfel constau în modificări fiziologice (vegetative şi endocrine) şi psihologice, desemnate adesea prin termenul de reacţie de stres. Aceasta include atât tensiunea, uzura, cât şi mobilizarea cu rol adaptativ propriu-zis.
3. Din perspectiva interacţiunii dintre situaţia agresivă şi răspuns, stresul este ansamblul de reacţii psihice generat de confruntarea persoanei cu situaţia şi produs de discrepanţa percepută subiectiv între solicitările acesteia şi capacităţile individului de a le răspunde (M. Miclea, 1997). Această concepţie integrativ-cognitivistă deschide o nouă perspectivă de înţelegere a stresului psihic, ca rezultat al confruntării unui „anumit” subiect uman cu o situaţie căreia el îi dă o „anumită” semnificaţie.
Stres somatic şi stres psihic
Modelul somatic, elaborat de H. Selye, explică stresul exclusiv prin reacţia organismului, pe care nu o leagă în nici un fel de semnificaţia situaţiei ce o declanşează, apreciind că important nu este atât ceea ce i se întâmplă individului, cât faptul că el reacţionează faţă de evenimente. Constatând apariţia unei simptomatologii organice comune în cazul tuturor bolilor (modificarea compoziţiei chimice a sângelui, reducerea activităţii enzimatice, scăderea energiei, mobilizarea sistemului imunitar etc.), autorul ajunge la concluzia că indiferent de agentul fizic agresiv, organismul dezvoltă un ansamblu de răspunsuri nespecifice – un “sindrom general de adaptare”, compus din trei faze secvenţiale: de alarmă, de rezistenţă, de epuizare. Ca urmare, în concepţia sa, stresul reprezintă un ansamblu de reacţii fiziologice nespecifice prin care organismul răspunde factorilor agresivi. Deoarece mobilizează organismul spre a face faţă agresiunii, reacţiile constituie un proces de adaptare, iar nespecificitatea lor decurge din lipsa unei relaţii directe între conţinutul factorilor stresanţi şi configuraţia răspunsurilor – indiferent de conţinutul agresiunii, reacţia somatică de stres este identică pentru toţi indivizii.
Subiectul uman dispune însă de o adaptabilitate deosebită, datorită psihicului său care îi permite să răspundă în mod specific (diferenţiat) variatelor solicitări. Specificitatea rezultă din capacitatea individului de a analiza situaţiile şi de a stabili relaţii directe între conţinutul lor şi configuraţia răspunsurilor sale.
Modelul psihologic de interpretare a stresului, fără a ignora componenta neurofiziologică, consideră că stresul este un fenomen psihic, un ansamblu de reacţii emoţionale, cognitive şi comportamentale prin care psihicul încearcă să controleze factorii agresivi cu semnificaţie psihologică sau psihosocială, ce tind să destabilizeze organismul. Reacţiile de stres vor fi diferenţiate în funcţie de conţinutul agresiunii, dar şi de la un individ la altul în funcţie de particularităţile psihologice personale, acestea determinând hotărîtor modul în care sunt percepute şi trăite diversele situaţii. Din acest punct de vedere, cu excepţia stimulilor care pun în pericol viaţa sau se apropie de limitele superioare ale toleranţei organismului, mai importantă decât natura obiectivă a stresorului este semnificaţia subiectivă care îi este atribuită de către individ.
La rândul său, această semnificaţie mai mult sau mai puţin gravă, sursă a unui stres mai mult sau mai puţin intens, este rezultatul raportului dintre solicitări, posibilităţile individului de a le răspunde şi consecinţele incapacităţii sale de a reacţiona adecvat. Cu cât decalajul dintre solicitări şi posibilităţile personale de reacţie este mai mare, iar consecinţele eşecului mai ample, situaţia va fi percepută ca fiind mai agresivă, iar stresul resimţit va fi mai puternic.
Importanţa modelului psihologic al stresului constă în evidenţierea contribuţiei pe care o are personalitatea în producerea acestuia, deschizând astfel perspective noi de gestionare a stresului prin structurarea unor mecanisme care să asigure reglajul şi echilibrul psihic, formarea şi controlul raţional al deprinderilor, dezvoltarea aptitudinilor, creşterea eficienţei cognitive, utilizarea experienţei.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Septembrie 2011.
