Ne dorim să fim manipulați. Dar discret, să nu simțim, nu grosier, nu pe față. Să nu ne jignească inteligența el, manipulatorul.
Dacă e prea grosolan ne simțim ofensați. Cum, eu?! Pe mine?! Dar dacă manipularea se insinuează discret, repetând aceleași cuvinte cheie la intervale bine temperate, tragând gloanțe răzlețe, cuvinte aruncate așa, ca într-o doară, dar și petarde, fumigene, ba chiar adevărate bombe, totul orchestrat cu artă, ca într-o simfonie delicată a manipulării, efectul e garantat. E și greu să îți mai păstrezi capul limpede, pentru că toată muzica asta – sinistru de atrăgătoare – te învăluie în mrejele ei.
Avem nevoie de încredere, să credem, și uneori ne aruncăm orbește și investim încredere chiar dacă al șaselea simț ne spune că e ceva în neregulă.
Sunt oameni care își doresc să fie manipulați. Ei spun că nu, și dacă îi întrebi chiar o cred. Dar de fapt intră cu ochii închiși și cu mâinile întinse în față în manipulare, așa cum în desenele animate elanul plutește pe deasupra pâmântului, atras de mirosul de mosc al elăniței.
Ulise a pierdut zece ani pe insula lui Circe. Fiecare dintre noi a pierdut ceva timp legănat de farmecul discret al manipulării. E greu să te trezești, să te confrunți cu destrămarea iluziilor. E acolo foarte bine, e bine, călduț, nu trebuie să te confrunți cu lumea reală și dură, și nu vrei să te trezești nici dacă altul încearcă să-ți deschidă ochii. E greu să stai în fața ta, dezbrăcat de toate iluziile.
Lumea e o scenă și noi suntem actori, spunea Shakespeare. Și bietul om nu-i deasupra vremii, ci sub vremuri, spunea bătrânul cronicar Miron Costin, în manualul nostalgic de română din școală.
Dar Ulise, chiar după zece ani de rătăciri, s-a întors la drumul său.
La el însuși.
Un an nou bun, ca un nou început!
