Florin Şelaru este Profesor Asistent la Spitalul şi Universitatea Johns Hopkins. Este specializat în gastroenterologie şi, în paralel cu activitatea clinică, face cercetare fundamentală în domenii precum diagnosticul şi terapia personalizată a cancerului.
Prima mea “dragoste” a fost matematica. Datorez înţelegerea matematicii, cât şi succesul meu d-lui profesor Nicolae Guna, de la Şcoala nr. 11 din Buzău, primul dintr-o lungă serie de mentori. Printr-un concurs de împrejurări, însă, am hotărât în clasa a XII-a, să dau la medicină. În timpul facultăţii am fost atras de ştiinţele preclinice, pentru că, de exemplu, cu ajutorul unui microscop puteai explora lumi nebănuite. În plus, acel micromediu celular putea fi tratat şi efectele se puteau cuantifica relativ rapid. În ceea ce priveşte materiile clinice, în anul cinci de facultate eram convins că o să fac chirurgie. Era greu să cred, însă, că o să reuşesc să combin chirurgia cu cercetarea fundamentală, care era dorinţa mea.
În ultimul an de facultate am hotărât să plec în Statele Unite. Din relatările prietenilor deja plecaţi, pregătirea în SUA părea să îmbogăţească experienţa, atât din perspectiva medicinei clinice, cât şi a cercetării de laborator. Odată luată această hotărâre, am pornit pe calea clasică, cu examenele de echivalare pentru un rezidenţiat în SUA. Din păcate, când a venit timpul să aplic pentru rezidenţiat, nu am primit oferte prea bune, lucru cunoscut de altfel printre aplicanţii cu studii în afara Statelor Unite. Motivul este că americanii consideră că şcoala care se face la ei se continuă în mod firesc cu pregătirea din rezidenţiat. Greutăţile începutului nu au însemnat numai diferenţele de sistem, dar America e o cu totul altă societate, în nici un caz nu e o Românie în care se vorbeşte engleza!
Am hotărât atunci să amân o vreme rezidenţiatul şi să explorez în direcţia celeilalte “atracţii”, şi anume cercetarea de laborator.
Şansa începutului:
informatica!
Am fost foarte bucuros când am aflat că dr. Stephen Meltzer, de la Universitatea Maryland din Baltimore, avea nevoie de un postdoc. Am aplicat, şi dânsul mi-a cerut să fac un rezumat la un articol publicat în revista Science. Ţinând cont că pregătirea mea în cercetare era, cu îngăduinţă, preliminară, am crezut că nu am nici o şansă. Din fericire, dr. Meltzer a aflat din CV-ul meu de fostele mele aplecări către matematică şi de faptul că am absolvit un liceu cu specializare în informatică. Pentru un motiv necunoscut de mine în acel moment, mi-a oferit acel post.
Următorii trei ani au fost extrem de productivi. Iniţial, am făcut matematică şi bioinformatică, ulterior biologie moleculară. Dr. Meltzer avea nevoie de cineva cu pregătire şi cu cunoştinţe de medicină să analizeze datele produse de studiile de microarray, şi care să poată aplica matematica şi informatica acelor analize. Pentru mine, a fost situaţia ideală.
Pentru rezultatele obţinute (articole de copertă la revistele “Gastroenterology” şi “Cancer Research”, patent de invenţie etc.), am fost avansat Profesor Asistent, fără să fi făcut încă rezidenţiat în SUA. Atribuţiile mele erau legate doar de cercetare. Mai mult, am fost numit Director de Bioinformatică al Centrului de Cancer Greenebaum din Baltimore, MD.
Rezidenţiatul,
ca un stagiu militar
În 2003 am hotărât să îmi continui studiile clinice. În urma rezultatelor din cercetare, şi mai ales în urma faptului că mentorul meu, dr. Stephen Meltzer, m-a susţinut foarte mult, am fost acceptat ca rezident de medicină internă la Universitatea Maryland. Eram al doilea străin care fusese vreodată acceptat în toată istoria acestui program, după un german care în prezent este profesor de gastroenterologie la Universitatea Emory din Atlanta. Din păcate, acest pas presupunea să renunţ la funcţia de Profesor Asistent şi la cea de Director în Centrul de Cancer. În locul acestor funcţii deveneam rezident de medicină internă, o poziţie deloc de invidiat. În acea perioadă, rezidentul de anul I lucra în spital până la 100 de ore pe săptămână, ceea ce înseamnă o medie de 14 ore/zi, şapte zile din şapte. Ulterior, cei din Consiliul Naţional American de Medicină Internă au înţeles că un asemenea program nu numai că scade eficienţa muncii rezidentului, dar îl face să şi greşească, şi ulterior au redus programul la un maxim de 80 de ore pe săptămână, care este şi în prezent limita superioară a timpului petrecut săptămânal în spital.
Cei trei ani de rezidenţiat au fost dificili, din cauza combinaţiei dintre orele interminabile de muncă, bolile incurabile, pacienţii care, ocazional, mureau, şi prezentările pe care trebuia să le ţinem. La sfârşitul rezidenţiatului, însă, mă obişnuisem. Mentalitatea este aproape militară. Fiecare trebuie să facă ceea ce trebuie făcut, fără să menţioneze că este în spital de două zile, că nu a dormit sau nu a mâncat. Însă, în final, cei câştigaţi sunt pacienţii. Calitatea medicinii practicate este absolut impresionantă şi nu se precupeţeşte nici un efort – financiar şi nu numai – pentru salvarea unui pacient.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica
