Franța are unul dintre sistemele de sănătate cele mai eficiente la nivel mondial. În anul 2001, Organizația Mondială a Sănătății a desemnat-o drept țara în care se acordă cea mai bună îngrijire medicală din lume. În 2005, Franța aloca 11,5% din PIB sănătății, o sumă mult mai mare decât media investită în acest domeniu de țările europene, dar mai mică decât ceea ce cheltuia Statele Unite. Aproximativ 77% din cheltuielile de sănătate din Franța sunt acoperite de guvern. Speranța de viață la naștere a cetățenilor francezi este de 81 de ani. >>>
Sistemul public de asigurări de sănătate din Franța fost creat în 1945, iar acoperirea sa la nivelul cetățenilor a suferit numeroase transformări de atunci. La fel ca și alte țări europene, Franța are un sistem bazat pe principiul asigurării de servicii medicale tuturor cetățenilor, finanțat de guvern printr-un sistem de asigurări de sănătate la nivel național. Până de curând, acoperirea prin asigurare socială se rezuma doar la cei care contribuiau la asigurările de sănătate – în general, muncitori sau pensionari, excluzându‑i pe cei care făceau parte din păturile sărace ale societății. Guvernul Lionel Jospin a introdus ideea de acces general al populației la sistemul de sănătate și a extins acoperirea asigurării sociale de sănătate la toți cei care locuiesc legal în Franța. Doar aproximativ 3,7% din costurile de tratament din spitale sunt rambursate prin asigurare privată, proporția însă crește pentru costurile ochelarilor (21,9%), ale medicamentelor (18,6%) și îngrijirii stomatologice (35,9%).
Guvernul are responsabilitatea managementului financiar și operațional al asigurării de sănătate, stabilind nivelele contribuției în funcție de venitul pacientului și de prețul serviciilor și al materialelor oferite. În general, pacienților li se rambursează 70% din majoritatea costurilor de sănătate, chiar și 100% atunci când este vorba de sume mari sau de boli care necesită îngrijire pe termen lung. Asigurarea suplimentară se poate cumpăra de la firme private, cele mai multe non-profit.
Fiecare cetățean trebuie să plătească asigurarea medicală obligatorie, contribuția fiind dedusă automat din salariu. Asigurătorii și agenții non-profit participă anual la negocieri cu statul privind finanțarea generală a sănătății în Franța. Există trei fonduri principale, cel mai mare acoperind 84% din populație, iar celelalte două, 12%. În 2001, contribuția pentru sănătate a fost stabilită la 5,25% pe venit și capital și la 3,95% pe beneficii (pensii și alocații).
După ce pacientul plătește serviciile medicului, o parte este rambursată, iar diferența reprezintă co-plata suportată de pacient, dar și aceasta poate fi rambursată dacă pacientul plătește o contribuție către un program personal de asigurări. Rambursările sunt, în medie, de: 95% pentru o operație chirurgicală complexă, 80% pentru una minoră, 95%-100% pentru sarcină și naștere, 70% pentru radiografii. Rambursările pentru medicamente, în funcție de tipul de tratament, variază de la 15% la 65%.
La consultație, pacientul trebuie să își prezinte “card Vitale” care transmite toate tranzacțiile către Casa de asigurări unde acesta este înregistrat. Toate procedurile medicale (spitalizare, teste de laborator, radiografii) trebuie să fie realizate în localitatea de care aparține Casa de asigurări a pacientului. Totuși, acesta poate cumpăra medicamente de oriunde din Franța și își poate primi banii înapoi.
Potrivit ultimelor reglementări, medicii generaliști ar trebui să aibă rol de triere a pacienților, oferindu-le bilete de trimitere către specialiști sau spitale. Stimulentul pentru a impune această stare de fapt este unul financiar, cheltuielile pacienților fiind rambursate într-un procent mai mic dacă aceștia se prezintă direct la specialist, cu excepția consultațiilor stomatologice, oftalmologice, ginecologice și psihiatrice.
8,4 paturi de spital la mia de locuitori
Din moment ce costurile sunt suportate de pacient și abia apoi rambursate, acesta are libertatea să aleagă unde vrea să fie tratat. Aproximativ 65% din paturile de spital din Franța sunt oferite de spitalale publice, care trebuie să asigure permanent îngrijire, condiții de studiu și training, circa 15% sunt finanțate de organizațiile non-profit, iar 20% de companii private, acestea autofinanțân-du‑se și concentrându-se mai ales pe proceduri chirurgicale. Nu există o diferență semnificativă de calitate între spitalele publice și cele private. În Franța sunt 8,4 paturi de spital la mia de locuitori (pentru comparație, în România există șase paturi la mia de locuitori).
Raluca Băjenaru
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Decembrie 2010
