O castă structurată altfel încă din momentul deciziei de a deveni medic militar. “Noi suntem mult mai disciplinați, gândim puțin altfel. Suntem și medici, dar și militari, dăruirea noastră e mai mare. Poți să fii în alarmă și să stai și o săptămână pentru că asta e misiunea ta”, spune comandant Conf. Univ. dr. Florentina Ioniță-Radu, managerul Spitalului Universitar Militar Central “Carol Davila”. Cei care nu rezonează sistemului și valorilor se exclud singuri alegând să părăsească armata, pentru că salariul de medic militar nu este semnificativ mai mare decât cel al unui medic civil. Mișcarea se produce și invers – medici civili aleg să devină medici militari atunci când anumite posturi sunt activate. Despre planurile de dezvoltare ale spitalului, dar și despre gestionarea accidentului din clubul “Colectiv”, managerul Spitalului Militar ne-a vorbit pe larg în cadrul interviului acordat Medica Academica.
Care a fost rolul Spitalului Militar în gestionarea tragediei de la Colectiv?
Ca spital strategic al statului și al Ministerului Apărării Naționale (MapN), Spitalul Militar este implicat în cazurile declarate “speciale”. În astfel de cazuri, intră în funcțiune Comandamentul pentru situații de urgență – COSU, care înglobează ISU și Ministerul Sănătății. COSU a cercetat fiecare spital, ni s-a cerut să spunem câte locuri avem, câți oameni sunt de gardă. Nu știam ce gen de urgențe vor fi, citisem doar câteva zvonuri în presă. Am declanșat sistemul de alarmă pe parte militară pentru specialitățile care ar fi putut fi implicate – chirurgie, ortopedie, traumatologie, chirurgie toracică, terapie intensivă, UPU, chirurgie plastică și arsuri. Pe de altă parte, având liniile noastre de gardă, aveam medici din toate specialitățile în afară de pediatrie și neonatologie. Într-o oră, erau veniți de acasă 44 de medici, cam 120 de asistente, infirmiere, brancardieri, ambulanțieri și aveam 250 de paturi puse la dispoziție. Puteam face față unui dezastru mult mai mare.
Unii pacienți s-au prezentat din proprie inițiativă la spitale, la noi au venit patru înainte de cei repartizați de SMURD. Situația nu a fost exact cum au organizat-o cei de la COSU tocmai pentru că unii pacienți au venit singuri la spital – la Floreasca au fost 56 de pacienți, mulți au mai mers la Universitar, la Arși – de aceea, aceste spitale au fost mai încărcate decât altele, apoi s-au redistribuit. Nouă ne-au mai trimis niște pacienți de la Colțea și de la Floreasca. Am avut 17 pacienți – o parte au fost externați pentru că aveau doar arsuri ușoare, 12 au rămas internați, patru la chirurgie plastică, opt la terapie intensivă, intubați, ventilați, câțiva erau cu stare critică.
În acea noapte, noi ne pregătisem, știam câți medici avem, așteptam să vină pacienții și nu mai veneau, veniseră patru oameni și atât. Ne tot întrebau: “Câți putem primi?” A fost cam o oră în care nu știam ce se va întâmpla… Apoi au început să vină câte patru câte patru în mașinile mari de SMURD, camera de gardă s-a transformat ca într-un câmp de război. Deodată s-au umplut toate paturile.
Am avut o strategie și cred că și acest lucru a contribuit la faptul că acești oameni au avut o evoluție bună. Am avut medic, asistentă, brancardier alocați fiecărui pacient, nu a existat un timp de așteptare, au fost luați imediat. Acest eveniment a fost atipic prin tot ceea ce s-a întâmplat, chiar și prin modul lor de arsură. Marii arși sunt arși aleator, pe când pacienții noștri au venit arși “la indigo”. Au avut arsuri pe mâini, la urechi, pe față (dar superficiale) și pe partea superioară a spatelui. Pe lângă faptul că s-au luat analize, au fost evaluați, s-au refăcut pansamentele, medicii de la chirurgie plastică au venit să-i evalueze, li s-a făcut tuturor CT, apoi au plecat pe terapie intensivă. Acolo a fost al doilea triaj, li s-a făcut bronhoscopie, am văzut care au arsuri de căi aeriene; cei care aveau au avut nevoie de spălături pe căi aeriene, factorii de risc locali au fost îndepărtați. Pe cei care nu au fost atât de afectați i-am mutat pe chirurgie plastică, iar ceilalți au rămas la terapie intensivă.
Nu am mai avut ceva atât de grav în ultimii ani, am mai avut câte un ars – doi, dar niciodată 14 dintr-o dată în camera de gardă. Noi suntem antrenați pentru asta. La noi, fiecare medic de gardă are un telefon special. Modul în care am comunicat cu șefii de secție, iar ei la rândul lor cu subalternii, a fost organizat, nu a fost haos.
„A fost o mobilizare extraodinară”
Ați simțit lipsa vreunui echipament medical, ați fi avut nevoie de ceva în plus?
Ne gândeam că am fi avut nevoie de niște lucruri în plus pe care cu ajutorul firmelor le-am obținut. Nu am avut nevoie de ele, dar le-am avut aici. Având în vedere evoluția ulterioară a marelui ars, ne-am gândit că vom avea nevoie de un dializor. Aveam unul, dar nu știam dacă era suficient. Am luat imediat kituri, pe care le aveam deja în procedură de achiziție, dar am făcut o comandă și ni le-au adus mai repede. Am adus un al doilea dializor cu kiturile respective. Ni l-a adus firma în comodat și noi am comandat kiturile pentru el. Medicii de terapie intensivă și chirurgie plastică ne-au zis că ar putea avea nevoie de EGMO, un aparat de oxigenare extracorporală. Noi le oxigenam plămânii, dar ne-am gândit să le introducem oxigenul direct în sânge, să nu mai treacă prin plămâni. Acesta este de obicei pentru secțiile de cardiologie, chirurgie cardiacă. La noi, o altă unitate se ocupă de acest segment – Centrul de Boli Cardiovasculare al Armatei. În caz de nevoie, l-am fi luat de la ei. Am cerut acest aparat care ne-a fost achiziționat de către o firmă. A fost așa o solidaritate care pe mine m-a mișcat. O doamnă care este pacienta mea s-a oferit sa vireze Asociației spitalului banii pentru acest aparat. O altă doamnă m-a impresionat foarte mult, o doamnă în vârstă care spunea că i-a murit copilul și că are bani strânși, că vrea să ne dea 2000 de lei. Nici nu o puteam refuza pentru că ea chiar dorea să facă donația, așa că am făcut proces-verbal, a fost totul legal. Pe măsură ce erau echilibrați, din terapie intensivă pacienții urcau pe secția de arși sau pe secția de chirurgie plastică. La chirurgie plastică, avem 25 de paturi, dintre care cinci sunt ale secției de arși. Dar noi aveam mult mai mulți pacienți, trebuia să amenajăm saloanele secției de chirurgie plastică. Tot cu ajutorul unor firme am extins rețeaua de gaze. A fost o mobilizare extraordinară și aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care au fost solidari cu noi. Consider că asta este esența sufletului omului și a românului.
Zece zile pe repede-înainte
Apoi a început isteria cu transferurile. Se realiza evaluarea zilnică a pacienților, zilnic se intra în sala de operație pentru schimbarea pansamentelor, am mobilizat din tot spitalul medici, infirmiere către secția de terapie intensivă și chirurgie plastică. Medicii au venit pentru consulturi interdisciplinare, zilnic tinerii au fost consultați pentru pneumologie, pshihiatrie, au avut psihologi, nutriționist în momentul în care au început să se alimenteze. O săptămână pentru personalul spitalului a fost adrenalină la maximum. Au fost 10 zile în care am trăit pe repede înainte.
Sunt convinsă că ne-am fi descurcat foarte bine să îi gestionăm până la capăt. Existau condiții să rămână toți aici, însă când aparținătorii celor doi care erau intubați au spus că vor ca ei să plece, nu puteam să ne opunem. Le-am spus că există niște riscuri. Cu cel care era mai grav am trimis un medic militar care l-a supravegheat pe toată durata drumului, dar Spartanul este un avion făcut să transporte trupe, oameni sănătoși; a fost adaptat ad-hoc, dar pacienții noștri stăteau într-un anumit climat, într-un anumit mediu, protejat, cu o anumită temperatură. Spartanul merge mai greu decât celelalte avioane. Drumul până în Olanda durează în mod normal trei ore, cu Spartanul a durat cinci.
Dacă se făceau transferuri chiar în acea duminică de după accident, probabil că mureau dublu față de câți au murit. Ei nu erau stabilizați, erau niște oameni fragili. Am avut o situație a doi pacienți – echilibrați, bine; familiile ne-au înnebunit timp de două zile că vor să ii transfere, însă pacienții nu vroiau, spuneau că sunt bine. Le-am explicat aparținătorilor că s-au făcut niște grefe care trebuie supravegheate, dar că până la urmă facem cum doresc, numai că trebuie să se hotărască. Tot român fiind, pe de altă parte, considerăm că ce e în grădina vecinului e mai bun. E normal să te gândești așa când nu ai toate datele. Doar incertitudinea ne deranja. Sâmbăta seara, la o săptămână dupa accident, le-am spus să se hotărască. Au plecat și sunt bine. Ținem legătura cu ei.
Unul dintre cei doi pacienți în stare gravă, un student, este în Olanda, intubat și nu se poate detuba pentru că e foarte agitat – începe să își smulgă cateterele și să strige “salvați-mă, salvați-mă”. Acum suntem la trei săptămâni de la incident și nu și-a revenit. O arhitectă este la AKH în Viena. I s-au amputat niște degete de la mână pentru că au fost arsuri importante, nu mai este intubată și e puțin mai bine. E într-o stare gravă, dar nu critică.
“Poate că de Sărbători vor fi acasă”
Cum își vor reveni acești pacienți?
Dintre cei pe care îi avem aici, am externat doi pacienți, astăzi se va externa încă o pacientă, vor mai rămâne patru. Cei care au plecat vor fi foarte bine, vin zilnic la pansament și evoluția lor va fi progresiv spre bine, nu vor rămâne cu sechele. Aceștia care sunt internați, trei dintre ei au o stare generală în continuare gravă. Li s-au continuat grefele pe mâini și pe spate, s-au vindecat pe față leziunile. Au mai făcut din când în când febră pentru ca este sindromul post- arsură și arsură de cale superioară. Am verificat să nu fie și alte infecții, dar nu au fost. Probabil acești trei pacienți vor rămâne cu sechele la nivelul mâinilor. Depinde cum se prind grefele. Toți sunt tineri. Doi sunt fotografi și unul e psiholog.
În săptămâna în care eram cu adrenalina la maximum, joi seara, pe la opt, ne-au sunat de la președinție că Domnul Președinte Klaus Johannisvrea să facă o vizită pacienților. Cea mai mare parte dintre pacienți erau în terapie intensivă. Atunci i-am văzut pentru prima dată cum au zâmbit. Au un suflet atât de curat! Sunt oameni care stau în pat, sunt arși pe spate, au mâinile bandajate, sunt dați cu pomadă pe față și zâmbesc atât de frumos când te duci la ei la vizită. Ei nu pot să mănânce singuri, merg la toaletă ajutați și totuși zâmbesc și spun că sunt bine.
Pe față se vor vindeca frumos, dar pe mâini numai după ce se vor prinde grefele vom ști exact. Bineînțeles, vor începe kinetoterapia. Deocamdată sunt în perioada de grefare pentru că există riscul de a pierde grefa.
Cât va dura perioada de recuperare?
Poate fi câteva luni. Din momentul în care se prind grefele și starea lor generală se ameliorează, într-o lună… poate de Sărbători să fie acasă. Apoi vom începe kinetoterapia – atât pentru mâini, cât și în general.
A fost un moment care ne-a obligat să gândim viața altfel, să ne gândim profesia altfel și să ne facem alte planuri de viață, de management. N-a fost o situație de război, dar a fost similară. Trebuie să continuăm să fim antrenați pentru aceste situații.
Puteți citi continuarea interviului în varianta print a revistei Medica Academica din luna decembrie.
