Se dă un buget. Pentru care plătesc un număr de cetățeni, din care consumă un număr de cinci ori mai mare de beneficiari. Trei sferturi din bani sunt cheltuiți în spitale, un sfert pe medicamente.
Cât mai rămâne pe pacient?
Și mai ales, pentru câți ajung banii?
Sunt datele fixe, matematice, ale unei ecuații implacabile, lipsită de sentimente. Așa e, avem dreptul toți la cel mai bun medic, la cel mai bun tratament, la cele mai moderne medicamente, la investigația care descoperă cea mai infimă urmă de tumoare. Avem dreptul la sănătate așa cum avem dreaptul la viață. Dar asta rămâne doar o pură teorie altruistă atunci când n-ai bani.
Sănătatea e și dreptul celui fără cunoștințe, fără pile, fără acces la internet, fără asfalt la poartă, la două ore distanță de mers cu Salvarea. Care e ultimul la coadă și e puțin probabil să ajungă la spital în timp util. Care nu protestează, fiindcă nu e obișnuit, și care se roagă să fie sănătos. Care n-a cotizat cine ştie ce, e drept, pentru că a muncit la colectiv şi mănâncă din ce creşte în grădină. Statul e și al lui, sau ar trebui să fie. Sau poate mai mult al lui.
În practică, sănătatea costă bani. Uneori, chiar foarte mulți. Și banii nu ajung să ne tratăm toți bine, modern, cu medicamente de ultimă generație.
Și-atunci, se tratează bine numai primii pe listă, premianții. Până unde ajung banii. Și-avem listă de așteptare pentru cancer și hepatită, dosare de boală care stau la coadă pentru a fi finanțate. Oameni disperați care sunt amânați și medici puși între ciocan și nicovală, chinuiți să împace misiunea nobilă în care s-au angajat sub jurământ și tragedia de‑a nu avea cu ce să lupte. Niște misionari hărțuiți și, în marea lor majoritate, oameni admirabili care se chinuie să lucreze într-un mediu advers.
Cine poate, pleacă afară, să nu stea la mila fondului social și să se trateze și să se opereze la timp. Cine poate, folosește o pilă să mai înainteze pe listă. Până la urmă, nici nu e de condamnat. E vorba de sănătate, uneori chiar de viață și în acest punct, ca și în dragoste, totul e permis.
Dar bugetul trebuie să asigure minimul tuturor. De câți bani sunt! Și cine poate și vrea mai mult, să plătească în plus.
Sunt milionari care își iau lunar insulină de mii de lei pe gratis. Poate spune cineva că și cotizează mult. Dar el și-o poate plăti, fără să facă un efort.
E-adevărat, suntem un popor de asistaţi, obişnuiţi astfel în decenii lungi de comunism. Ca exemplu, un primar dintr-un mare oraș spunea că aproape 200 000 din cei 300 000 de locuitori ai unui mare oraș primesc ceva de la Primărie.
Şi oricât încerci să tragi de plapumă, nu se întinde.
Că atâta e!
Și-atunci micșorăm porțiile de prăjitură. Și dăm negrese la toată lumea, iar diplomatul numai celui care chiar are nevoie de așa ceva. Că poate ajunge, până la urmă, la toți cei care au nevoie de diplomat.
La cât mai mulți. <<<