Sistemul de sănătate al Germaniei este finanțat de guvern în proporție de 77%, finanțarea privată susținând 23% din cheltuielile cu serviciile medicale. Cheltuielile cu sănătatea reprezintă aproximativ 10% din Produsul Intern Brut, iar numărul de medici practicanți din țară este printre cel mai mare din lume – 3,3 la mia de locuitori. Germania are cel mai vechi sistem de asigurări de sănătate din Europa, originile sale fiind reprezentate de legislația socială a lui Otto von Bismarck, care includea asigurarea de sănătate instituită în 1883, asigurarea din caz de accident din 1884 și asigurarea pentru bătrânețe și dizabilitate din 1889.
În prezent, cea mai mare parte a populației (85%) este acoperită de un plan de asigurare de bază, în timp ce 15% dintre locuitorii Germaniei optează pentru o asigurare privată de sănătate.
Guvernul acoperă parțial costurile pentru angajații cu venituri reduse, iar contribuția lor la serviciile de sănătate este limitată la o anumită valoare. Salariații cu venituri mai mari plătesc o contribuție raportată la salariul pe care îl câștigă și pot, pe de altă parte, opta pentru asigurare privată. Acest sistem poate genera economii substanțiale pentru persoanele tinere, cu o sănătate robustă. Odată cu înaintarea în vârstă, contribuțiile private cresc, iar asiguratul renunță, de obicei, la asigurarea privată, orientându-se către cea de stat.
Rambursarea se realizează la fiecare serviciu oferit pacientului, însă numărul medicilor cărora li se permite să presteze servicii în baza asigurării de stat la nivel local este reglementat de către guvern și or-ga-nizațiile profesionale medicale.
Co-plata la nivelul pacienților a fost introdusă în anii 1980 pentru a preîntâmpina utilizarea excesivă a serviciilor medicale. Durata medie a spitalizării în Germania a scăzut în ultimii ani de la 14 zile la 9 zile, fiind totuși considerabil mai lungă decât durata medie din Statele Unite (cinci-șase zile).
Prețul medicamentelor a crescut cu 60%
Costul medicamentelor a crescut substanțial, cu aproape 60% din 1991 până în 2005. În ciuda eforturilor de a limita costurile, cheltuielile generale cu sănătatea au crescut, comparativ cu ale altor state din Europa vestică, ajungând la 10,7% din PIB în 2005, ceea ce este, totuși, considerabil mai puțin decât ceea ce se cheltuiește în Statele Unite, de exemplu (16% din PIB).
Reforma sistemului sanitar este un subiect aflat în permanență pe agenda politică germană, cea mai mare parte a demersurilor concentrându-se asupra unei distribuții cât mai echitabile a bugetului existent. Legea de reformă a sistemului de sănătate, care a intrat în vigoare în 2004, avea drept scop reducerea costurilor cu asigurările de sănătate și a contribuțiilor plătite de angajator, aceste obiective urmând să fie puse în practică prin introducerea sistemului de plată pe grupe de diag-nostic (având drept scop uni-for-mi-zarea prețurilor), stimularea com-pe-tiției în cadrul sistemului medical și prin solicitarea unor co-plăți mai mari din partea asiguratului.
Contribuția la asigurările medicale de stat – 15,5% din salariu
Asigurarea de sănătate este împărțită pe mai multe secțiuni; cetățenii germani primesc trei beneficii obligatorii de sănătate, finanțate de angajator și de angajat: asigurarea de sănătate, cea în caz de accident și asigurarea pentru îngrijire pe termen lung. Asigurarea de accident în cazul accidentelor de muncă este plătită de angajator și acoperă toate riscurile de la locul de muncă și cele implicate de transportul până la locul de muncă. Îngrijirea pe termen lung este plătită de către angajat și angajator în proporții egale și acoperă cazurile în care o persoană nu își mai poate urma rutina zilnică (aprovizionarea cu alimente, menajul în apartament, igiena personală). Contribuția pentru acest segment este de aproximativ 2% din salariul anual.
În Germania funcționează atât asigurările publice de sănătate, cât și cele private, iar ambele sisteme încearcă să facă față costului tot mai ridicat al tratamentului medical și schimbărilor demografice.
Toți salariații trebuie să aibă o asigurare medicală de stat. Doar angajații din sistemul public, persoanele fizice autorizate sau an-ga-jații cu un venit mare, de exemplu peste 50.000 de euro, au dreptul să își facă o asigurare privată de sănătate.
În ceea ce privește sistemul public de asigurări, contribuția este stabilită de către Ministerul Sănătății, pe baza unui set fix de servicii acoperite și reprezintă 15,5% din salariu. Sistemul nu permite realizarea de e-co-nomii pentru eventuale costuri me-dicale mai mari odată cu îmbătrânirea sau cu schimbarea stării de sănătate. În condițiile îmbătrânirii populației, există riscul ca, pe termen lung, tinerii și generațiile productive să suporte o povară considerabilă care va face sistemul deficitar sau va duce la creșterea contri-buțiilor.
Asigurarea privată exclude revenirea la stat
În cadrul sistemului privat, contri-buția se bazează pe o înțelegere individuală între compania de asigurări și asigurat prin care se stabilește pachetul de servicii, iar procentul plătit depinde de serviciile alese și de vârsta asiguratului. Acest sistem este folosit pentru a face economii în vederea creșterii costurilor odată cu înaintarea în vârstă.
O persoană care decide să părăsească sistemul de asigurări de stat și optează pentru asigurarea privată de sănătate nu se poate întoarce mai târziu la sistemul public, chiar dacă venitul său scade sub nivelul minim necesar pentru admiterea în sistemul privat. Din moment ce asigurarea privată este, în general, mai scumpă decât cea de stat, pacientul ar trebui să plătească o contribuție mai mare dintr-un venit mai mic.
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Septembrie 2011.
