Prof. dr. Gheorghe Marinescu, fondatorul Şcolii Româneşti de Neurologie, a uimit întreaga lume medicală prin contribuţia sa asupra inovării neurologiei, aplicând cele mai noi descoperiri ale fizicii și chimiei, dar și metode experimentale proprii. S-a bucurat de admirația şi preţuirea unor mari personalități ale epocii, cum ar fi histologul și psihologul spaniol Santiago Ramón y Cajal, laureat al Premiului Nobel, dar și a lui Auguste Lumière, inventatorul cinematografului. Opera științifică a lui Gheorghe Marinescu este de referință și astăzi, fiind consultată atât de studenți, cât și de medici. >>>
Gheorghe Marinescu (28 februarie 1863 – 15 mai 1938) s-a născut la Bucureşti, într-o familie modestă. Cei ce l-au cunoscut spun că la prima vedere prof. Gh. Marinescu apărea ca un sfinx, enigmatic, tăcut, impresionant. Însă dacă i se câștiga încrederea devenea comunicativ, spiritual și simpatic, având o fină ironie. Orfan de tată, Marinescu este îndrumat, la insistențele mamei, din cauza situaţiei financiare precare, să devină preot. Se înscrie la Seminar, urmează apoi Școala Politehnică și ulterior cursurile Facultății de Medicină, avându-l ca profesor pe Victor Babeș. Pentru aprofundarea cunoștințelor, studiază timp de opt ani în străinătate, lucrând la două mari spitale din Franţa: Spitalul Salpêtrière, condus de celebrul Jean – Martin Charcot, și la Spitalul Hotel-Dieu. Revenind în țară, va valorifica tot ceea ce a învățat la Spitalele Pantelimon și Colentina.
A fost un pionier al aplicării metodelor histologice, histochimice şi histopatologice în domeniul neurologiei şi a metodelor anatomoclinice şi electrofiziologice în cercetarea ştiinţifică. A adus contribuţii originale în domeniile fiziologiei, histologiei şi clinicii sistemului nervos: teoria troficităţii reflexe, reflexul palmo-mentonier, chinetoplasma, cromatoliza, neuronofagia, degenerescenţa retrogradă ca urmare a secţiunii axonilor. În studiul celulei nervoase, Gheorghe Marinescu a folosit metode bazate pe cele mai recente descoperiri ale fizicii şi chimiei din vremea lui. Astfel, prin cercetări la ultramicroscop a aplicat datele teoriei coloidale structurii neuronului. De asemenea, a folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos. Prin metoda degenerărilor retrograde a contribuit la cunoaşterea localizărilor unor formaţii nervoase, ca nucleul nervului pneumogastric, al nervului facial etc. În ultimii zece ani de activitate şi-a îndreptat atenţia asupra studiului fiziologiei şi fiziopatologiei sistemului nervos, folosind printre primii din lume metoda encefalografică, precum şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, epilepsiei, afaziei şi nevrozelor. Tot în această perioadă a lucrat la o amplă monografie asupra biologiei celulei nervoase, pe care însă nu a terminat-o. În 1906 este ales membru al Academiei Române, în anul 1909 îi apare la Paris monografia ”La Cellule Nerveuse”, cu o prefaţă elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal. În 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. A desfăşurat activitatea de cercetare alături de personalităţi precum Jean-Martin Charcot, Joseph Babinski, Fulgence Raymond, Carl Weigert, Emil du Bois-Raymond, fiind un nume de referinţă în mediul ştiinţific internaţional al specialităţii sale.
Opera lui Gheorghe Marinescu reprezintă o contribuţie importantă adusă dezvoltării neurologiei moderne. Principalele sale lucrări, „Studii asupra evoluţiei şi involuţiei celulei nervoase” (1900), „Celula nervoasă” (1909), „Encefalita letargică” (1920), „Reflexele condiţionate” – împreună cu Arthur Kreindler – (1936), au constituit baza unor descoperiri ulterioare ale altor cercetători. Din studiile sale de neurologie clinică, cele mai importante sunt descrierea reflexului palmo-mentonier în afecţiunile sistemului piramidal – împreună cu Anghel Radovici – şi izolarea unei boli eredodegenerative a sistemului nervos, care a rămas în literatura de specialitate sub numele de Sindromul Marinescu-Sjoegren. <<<
Autorul primului film științific din istoria cinematografiei
În 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, a realizat primul film ştiinţific din lume: Tulburările mersului în hemiplegia organică. Însuşi Auguste Lumière recunoştea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924: „Comunicările dvs. asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam «La Semaine médicale», dar atunci aveam alte preocupări, de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dvs”.
Filmul poate fi vizionat pe pagina de internet a revistei ”Medica Academica”.
Florin Pupăză
