Considerată pe bună dreptate „cel mai bun izvor de sodiu”, sarea a fost controversată pentru capacitățile sale curative încă din antichitate. Pentru o scurtă perioadă, în timpul Imperiului Roman, sarea a fost folosită drept monedă de schimb, având o importanță mai mare decât aurul. Astfel, soldații romani primeau retribuția în bulgări de sare – de unde și termenul de „salarium” – termen păstrat până în zilele noastre. Pe de altă parte, medicul rus Paul Berg numea sarea „otrava albă” sau „iadul inimii”, într-un interviu în cadrul unui documentar medical prezentat la televiziunea publică rusă. Dovezile curative ale sării sunt însă de necontestat, omul având de-a lungul timpului acest simț empiric al beneficiilor expunerii la sare.
Nu puține sunt dovezile „probei terapeutice” în cadrul multiplelor afecțiuni tratate cu aerosoli salini de-a lungul istoriei medicale a omului. Papirusurile doctorului egiptean Imhotep din al treilea mileniu pre-creștin sunt pline de rețete curative ce conțin sare – marea majoritate fiind pentru tratamentul rănilor (despre care Imhotep știa că sunt „curățate” de sare). Medicina antică greacă nu era străină de efectele sării, pe care însuși Hippocrate o folosea frecvent în terapia rănilor, dar și drept laxativ. El are și prima teorie a efectelor NaCl asupra sistemului nervos central, afirmând că sarea, consumată ponderat, conferă o senzație de bine. Hippo-crate este primul care observă beneficiul aerosolilor salini și recomandă ca aburul din apa sărată să fie inhalat pentru tratarea afecțiunilor respiratorii. Totodată, Hippocrate atrage atenția asupra abuzului de sare, ce duce la apariția tulburărilor digestive și renale (calculoză) (Wormer, 1999).
Istoria păstrează o interesantă întâmplare petrecută în sudul Franței în timpul devastatoarei epidemii de ciumă bubonică din secolul al XIV-lea, când un sătuc de pescari a scăpat neatins tocmai datorită faptului că era înconjurat de movile de sare pe care o utilizau la conservarea sardinelor destinate vânzării. Totodată, refugiații adăpostiți în peșteri în timpurile invaziilor europene de-a lungul Evului Mediu s-au dovedit mai rezistenți la frig și au supraviețuit în număr mai mare decât cei care nu au beneficiat de „speoloterapie”. Desigur, exagerările aferente descoperirii efectelor curative ale sării nu au întârziat să apară și curând s-au emis teorii neverificate științific vizavi de puterea aerosolilor salini de a vindeca bolile reumatismale, calculii renali, anxietatea, depresiile și chiar cancerul.
Haloterapia1 reprezintă metoda prin care un subiect este expus aerosolilor salini pe care îi inhalează sau îi asimilează la nivelul pielii. Realizarea cu succes a unei ședințe de haloterapie a fost condiționată de deplasarea în zona peșterilor de sare și de petrecerea unui timp în interiorul lor. Inventarea halocamerelor și a dispozitivelor inhalatorii nu mai fac necesară deplasarea pacienților la salină ci, cu ajutorul lor, putem crea un microclimat prielnic haloterapiei în orice localitate (Chervinskaya & Zilber, 1995). În România, Praid sau Slănic Moldova, Cacica sau Ocna Mureș – adevărate orașe subterane din sare – primesc anual sute de mii de vizitatori care, sub indicație medicală sau din proprie inițiativă, confirmă teoria descoperită empiric conform căreia aerosolii salini sunt benefici în stimularea imunității locale la nivelul aparatului respirator, au efect bacteriostatic, efect mucolitic și antiinflamator, precum și un efect de hiposensibilizare locală – efect ce poate explica beneficiile în terapia astmului bronșic întâlnite la majoritatea bolnavilor ce au vizitat o salină chiar și în timpul perioadelor de exacerbări.
Terapia cu aerosoli – mecanism
O scurtă rememorare a mecanismelor și fenomenelor ce au loc la nivel alveolar ne fac să înțelegem mai bine cum funcționează terapia cu aerosolii salini.
Toate zonele căilor aeriene sunt menținute umede prin producerea de mucus – produs de celulele mucoase din stratul epitelial al căilor respiratorii, și, parțial, de glande din submucoasă. Mucusul captează particule mici din aerul inspirat, împiedicându-le să mai ajungă în alveole. Pelicula de mucus este reînoită permanent datorită cineticii ciliare de la nivelul epiteliului respirator. Cilii execută o mișcare de tip „sweeping” cu o frecvenţă de 10-20 de ori/secundă, deplasând spre faringe stratul de mucus cu o viteză de aproximativ 1 cm/minut. Acest mucus ce conține eventualele particule capturate (care pot fi și incluziuni bacteriene) este ulterior înghițit sau eliminat prin tuse. Acestui mecanism i se adaugă cel al turbulenței nazale, datorită eficienţei căreia nici o particulă cu diametru mai mare de 5 microni nu poate pătrunde în plămâni. Tot în cavitatea nazală aerul este încălzit și umidificat – astfel încât ajunge să intre în plămani cu 0,5 – 1 grade Celsius mai cald decât a fost inspirat. Însă saturația în vapori de apă și prezența mucusului fac posibilă acțiunea forțelor de tensiune superficială la nivelul căilor respiratorii prin acțiunea Forțelor lui Starling2.
Surfactantul pulmonar este o fosfolipoproteină complexă secretată de celulele alveolare de tip II – celule epiteliale specializate, granulare ca aspect și cu incluziuni lipidice, care ocupă 10% din suprafaţa alveolelor pulmonare. Rolul surfactantului pulmonar este de a reduce tensiunea superficială. Prezența apei în alveolele pulmonare face ca acestea să aibă tendința de colabare și aerul să iasă astfel din plămân. Molecula surfactantului pulmonar – întocmai ca și constituenții membranei celulare – având un cap hidrofil și unul hidrofob, realizează interfața aer-apă din alveolă și crește complianța pulmonară. Ventilația pulmonară – reîmprospătarea continuă a aerului din zonele pulmonare de schimb acolo unde există un contact intim cu capilarele – este consecința complianței pulmonare și a prezenței surfactantului. În cursul unei respirații, numai o mică parte din aerul ce intră în plămân ajunge până la bronhiolele terminale. Aerul alveolar se ventilează prin difuziune – rezultatul cineticii moleculelor de gaz. Același fenomen caracterizează și parcursul ionilor de sodiu și clor până la nivelul alveolelor.
Echilibrarea Forțelor lui Starling se realizează prin intervenția ionului de Na+, care atrage apa din interstiții și crește cantitatea acesteia în spațiul alveolar. Acest fenomen are ca efect imediat augmentarea fazei de sol a surfactantului și accelerarea clearence-ului muco-ciliar. Sub acțiunea ionilor de Na+, cilii își îmbunătățesc funcționarea prin intervenția ionului în depolarizarea membranară și, implicit, îşi cresc activitatea. Asftel – îmbunătățind și augmentând funcția ciliară – ionul de Na+ obținut prin haloterapie crește clearence-ul mucociliar și asigură o epurare mult mai eficientă a căilor respiratorii superioare și inferioare (Chiruta, Moscaliuc, & Pascu, 2009). Mai mult decât atât, la fumători, unde este cunoscută încetinirea până la paralizie a mișcării ciliare, ionul de Na+ reușește să reactiveze propulsia mucusului și degajarea arborelui respirator prin activarea cililor. Din nou, dacă facem referire la tehnicile descoperite empiric de medicina culturală, aceste efecte de clearence sunt binecunoscute în popor: inhalarea vaporilor de apă fierbinte cu sare sau adăugarea sării în apa fierbinte din cadă.
Nu în ultimul rând, ionul de Na+ este cunoscut drept inductor al ionizării particulelor din jurul său, așadar particulele pneumoalergene au tendința de a se depune, putând fi eliminate de clearence-ul mucociliar mult mai ușor.
Astfel, extragem indicații terapeutice imediate pentru aerosolii salini în BPOC, astm bronșic, tabagism, infecții recurente ale căilor respiratorii, dar și pentru îmbunătățirea funcționalității pulmonare din atracoză sau silicoză.
La nivel teoretic, așteptările pe care le putem avea de la haloterapie ar fi:
• Creșterea eficienței expec-torației prin creșterea volumului de spută și de secreții din căile aeriene – fapt ce duce la îmbunătățirea actului respirator și la senzația pacientului de eliberare, de degajare pulmonară – prin creșterea productivității tusei.
• Obținerea în timp a efectului bacteriostatic – fapt ce se va constata prin reducerea episoadelor de infecții recurente ale aparatului respirator sau prin eliminarea completă a episoadelor sezoniere. Este un beneficiu inestimabil pentru pacienții cu BPOC, cărora un episod de infecție respiratorie acută le poate fi fatal.
• Îmbunătățirea calității somnului prin diminuarea edemului filierei aerodigestive superioare (văl palatin, baza limbii, pilierii lojei amigdaliene) regăsit adesea la sforăitorii cronici. De asemenea, la nivelul ostiilor sinusale din meatul mijlociu și superior, edemul inflamator diminuează, ducând la repermeabilizarea acestora și la drenajul eficient al sinusurilor în fosele nazale. (Chiruta, Moscaliuc, & Pascu, 2009)
Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica, luna Aprilie 2011