Ca jurnalist am avut privilegiul să cunosc, să intervievez sute de oameni, şi le mulţumesc încă o dată, şi acum, că mi-au împărtăşit şi mi-au permis să împărtăşesc altora din ştiinţa lor, din experienţa lor de viaţă, din trăirile şi din neliniştile lor. Este clar, cel puţin pentru mine, că oamenii cu o adevărată înălţime sufletească – și nu contează câte școli au făcut și/ sau ce bani au – sunt simpli, spun ceea ce gândesc, sunt smeriţi şi îşi pun întrebări. Ştiu că nu au toate răspunsurile şi că poate nu le vor avea niciodată. Ştiu că, cu cât le e ştiinţa mai înaltă sau mai profundă, cu atât li se arată, în toată “splendoarea” lor, abisurile încă nepătrunsului.
Am văzut însă şi dureros de aproape ignoranţa. Care niciodată nu e simplă, ci împăunată, înzorzonată, acoperindu‑şi goliciunea hâdă cu tupeu strălucitor şi cu o agresivitate metalică. Am încercat s‑o trec cu vederea, să mă fac că nu o văd, să‑i explic, să o scuz – pentru că, nu‑i aşa, oamenii nu se nasc egali şi nu e meritul sau vina fiecăruia că s-a născut mai dăruit sau mai puţin, că înţelege mai mult sau mai puţin. Însă ignoranţa a rămas de prea puţine ori în banca ei, simplă, curată, ci a răspuns hidos, disproporţionat, însuşindu-şi perfect agresivitatea ca pe o armă suplimentară, pe care o foloseşte din plin. Și cu preaplin.
Înţelepciunea populară spune atât de simplu şi de bine: Parcă nu e prost destul, dacă nu e şi fudul! Degeaba explici, degeaba cauţi cuvinte potrivite care să‑i limpezească ideile înceţoşate. Porţile evidenţei sunt ferecate de ignoranţa agresivă, fără obiect sau cu un obiect fals anunţat din faţa căruia, atacat, te retragi contrariat și debusolat.
Prea puţin mai are importanţă că tu ai avut dreptate, că paşii logici duceau într-un loc controlabil, confortabil şi al dialogului, până la urmă, în favoarea tuturor. Cu excepția exponentului eminent al ignoranţei. Care, poate pentru că nu are o altă podoabă, își poartă sticlos agresivitatea. Cu ciucuri zornăitori de minciună.
