Ca jurnalist îmi plac contrastele, pentru că părțile se pun în valoare reciproc și mie îmi iese un material atrăgător, clar și simplu de înțeles. Așa e și basmul, cu zâne și zmei, sau, așa cum se folosește acum până la abuz și toceală, “povestea”, cea care ar trebui să îl miște pe cititor&privitor într-o parte sau alta, prin inimă, obligându‑l la o decizie emoțională. Ferească Dumnezeu de una rațională! Că nu mai faci nimic. Când vezi un copilaș murdar și exploatat ești dispus să intervii în poveste și să îl salvezi, să faci și tu ceva să intervii cu binele și să mai repari din această lume, chit că povestea e poate aproximată grosier pentru a obține rezultatul dorit.
Ideea poate fi nobilă, însă abuzurile și imoralitatea cu care se apelează la acest subiect nu fac decât rău. Odată ce descoperi fisurile, nu mai crezi în poveste, nu mai crezi în oameni, și tot eșafodajul de marketing atent elaborat se prăbușește ca un castel de cărți de joc.
Nu, nu-mi place povestea, atunci când mă simt șantajată emoțional și nu se spune decât o parte din adevăr, se relevă numai colțurile contrastante, iar despre miile de nuanțe de gri și de culorile celelalte, uneori mai profunde și mai empatice decât albul și negrul, nu se spune nimic.
Rețelele sociale sunt o alegorie modernă pentru arenele romane, în care era aruncată o halcă și leii se sfâșiau între ei pentru ea. Oamenii întărâtați luau o parte sau alta, deși viața lor nu depindea de asta, până la urmă. Vedem cu maeștrii aruncă în spațiul public o temă sau alta, este dezbătută, discutată, forfecată, și ești obligat practic să iei o poziție sau pe cea contrară, să-ți definești bine tabăra, chiar dacă opiniile tale sunt mult mai nuanțate, de cele mai multe ori aici fiind firescul, bunul simț, normalul. Căci câte adevăruri reale, umane, sociale, sunt atât de tranșante încât să le poți exprima în alb și negru, fără să ții cont de context, background și de multe altele?!
Poate vi se pare că vorbesc despre un non-subiect, că acest editorial nu are nicio noimă. Din punctul meu de vedere are, pentru că prea ades asistăm la spectacole de ură, dezbinare, iubire și decădere, nu neapărat în ordinea asta, care funcționează numai pe simpla jonglare cu percepțiile. Substanța, consistența, interiorul, baza nu se schimbă, ci numai același interior este acoperit de percepții diferite, fin lucrate și învârtite de păpușari pricepuți. Poți număra zeci de povești de adormit copiii, dar croșetate artistic pentru adulți, pentru una sau alta dintre tabere.
Poveștile sunt și pentru adulți, de acord. Dar ar trebui să fim de acord, să le ascultăm cu consimțământul nostru, oferta publică trebuie să fie corectă, adevărată, pentru că după cum spune înțelepciunea ancestrală a poporului român minciuna are picioare scurte și ulciorul nu merge de multe ori la apă, iar până la urmă faptele vorbesc mai tare decât vorbele și decât orice poveste. Dacă nu, intrăm într-o adâncă criză de credibilitate, pentru că lumea oricum merge înainte dincolo de povești, de cei care le spun și de cei care le cred.
