În articolul “Vindecarea relaţiei medic–pacient” (Medica Academica, nr. 49) arătam ca este nevoie de o nouă înțelegere a raporturilor umane în general și a relațiilor medic-pacient în particular, iar pentru aceasta e nevoie încă să se țină cont de toate aspectele din viața bolnavului, inclusiv de emoțiile cu care acesta se confruntă. Şi, de cele mai multe ori, toate acestea implică schimbarea comportamentelor medicilor în relaţia cu pacienţii. Pentru a avea o schimbare în acest sens ar fi necesar, în primul rând, să ne schimbăm modul în care gândim.
Trăim într-o lume în care suntem invadați de mesaje de genul “gândeşte pozitiv”, “eşti perfect așa cum eşti”, ”eşti deștept așa cum eşti”. Gândirea pozitivă, fără a fi dublată de credință, duce la îngâmfare, la balonizarea imaginii de sine și, mai apoi, la narcisism. De aceea, a gândi pozitiv înseamnă a avea încredere, a nu-ți pierde speranța, a fi smerit. Presupune un efort în a-ți gestiona durerea, suferința. Este o mare diferență între insistența de a ne simți bine așa cum suntem și insistența de a ne considera valoroși, capabili să ne schimbăm pentru a ne dezvolta și progresa. Dr. M. Scott Peck, renumit psihiatru american, consideră că scăderea narcisismului și a egocentrismului duce la creșterea atenției, la observarea celor din jur mai întâi și apoi la conștientizarea prezenței lui Dumnezeu. “Marile religii ale lumii ne-au spus întotdeauna că drumul pe care ne îndepărtăm de narcisism este drumul care ne duce spre sensul vieţii” (M. Scott Peck, “Drumul către tine însuți”). Modul de gândire exclusiv ştiinţific, cel în care credinţele în medicamente, aparate performante de ultimă generaţie şi bisturiu sunt mai puternice decât credinţele umaniste şi spirituale, aduce medicii într-un moment de impas. Abordarea holistică a pacientului presupune a vindeca şi relaţia cu pacienţii. O relaţie poate fi schimbată şi dacă unul dintre parteneri schimbă modul de relaţionare cu celălalt.
Deşi medicii sunt vindecători ai bolilor, ei vindecă cu greutate relaţia medic-pacient. În ultimii ani s-au făcut numeroase studii ştiinţifice privind efectele placebo şi noncebo şi toate converg către importanţa credinţelor în actul vindecării. Un studiu recent făcut de Departamentele de Medicină Internă la clinicile din Saarbrücken și Regensburg a confirmat afirmaţia prof. Bernard Lown care arăta cât de importantă este atitudinea doctorilor şi cât de uşor pot influenţa aceştia starea de sănătate a pacienţilor, cu doar câteva cuvinte. Cercetările au arătat că pacienţii sunt foarte receptivi la sugestiile negative, această reacţie accentuându-se în situaţiile critice. În practica medicală se presupune că durerea şi anxietatea pacienţilor sunt reduse dacă aceştia sunt avertizaţi înainte de efectuarea procedurilor dureroase. Studiile efectuate au infirmat această presupunere, din ele reieşind că folosirea cuvintelor negative precum “durere”, “arsură” sau “înţepătură” sporeşte anxietatea şi durerea pacienţilor.
Un rol important în medierea răspunsului placebo este dat de dopamină şi de opiaceele endogene. În efectul noncebo secreția de dopamină şi opioide endogene este redusă, în schimb creşte secreţia de colecistochinină (CCK). Scanarea a arătat că efectul placebo şi cel noncebo nu activează aceleaşi zone ale creierului.
Dr. Herbert Benson, de la Universitatea de Medicină Harvard, afirmă că stimularea cortexului insular în stări de frică determină tulburări de ritm ce ajung până la fibrilaţie ventriculară; el recomandă medicilor o abordare pozitivă în contactul cu pacienţii, aceasta având potenţialul de a îmbunătăţi starea de sănătate a bolnavilor fără tratamente suplimentare.
Credinţa pacienţilor în puterea de vindecare a medicilor este cea mai puternică dintre toate (puterea de vindecare a medicamentelor, credinţa în efectele secundare ale medicamentelor sau a metodelor de tratament alternativ). Pe lângă imensa responsabilitate a medicului, deja asumată, se adaugă această “investire” a pacientului. Ajuns pe un vârf de încredere şi putere, medicul îşi activează toate resursele spre a-şi conserva poziţia (pentru că aceasta are ca efect neurobiologic descărcarea de endorfine). La nivel intrapsihic se activează, din triunghiul lui Karpman, rolul salvatorului. Medicul este cu adevărat salvator. Dar în celelalte relaţii personale, de serviciu, se activează celelalte roluri, şi anume cel de victimă sau de agresor. Acceptarea ideii că inconştientul şi subconştientul au un rol important în viaţa noastră ar schimba întreaga perspectivă a modului cum gândim.
Avem libertatea de a gândi și de ne modela gândirea pe tot parcursul vieții. Gândirea realistă ne ajută să ne construim propria hartă a lumii în care trăim. Acest fapt presupune mult efort, pentru a crea o hartă cât mai corectă și mai precisă după care să ne orientăm viața. Se întâmplă să credem că am finalizat și constatăm că elemente din realitatea lumii se schimbă și atunci e nevoie de reconfigurarea hărții. În acest mod, efortul perfecționării hărții se continuă până în momentul morții, când vedem întreg adevărul lumii în care am trăit.
Tiparele neurale şi imaginile mentale corespunzătoare realităţii în care trăim se bazează pe selectarea temporară a neuronilor şi a circuitelor neuronale selectate şi ansamblate într-un anumit aranjament.
Adaptarea celulelor nervoase la noi funcţii se face atât spontan, cât şi ca rezultat al învăţării şi al experienţei. Neurogeneza şi neuroplasticitatea sunt două atribute ale creierului care intervin în fenomenul de întreţinere a memoriei, a capacităţii cognitive şi a atenţiei. Formarea de noi reţele neurale necesită un timp cu o durată de la câteva minute la câteva ore, pentru ca stimulul repetat de creier să determine şi activarea genei din nucleul celulei nervoase responsabile de formarea de noi conexiuni.
Studiile ştiinţifice recunosc rolul cortexului prefrontal, al hipotalamusului şi al amigdalei în capacitatea oamenilor de a percepe şi de a se adapta la contextul social şi emoţional. Cunoscutul cercetător american Dr. Richard Davidson, Universitatea Wisconsin, a demonstrat prin studii RMNf că reţelele cerebrale ale emoţiei se suprapun adesea cu cele ale gândirii raţionale, explicând în acest fel cum emoţia cooperează cu cogniţia într-un mod integrat şi omogen, pentru a ne permite să ne orientăm în lumea relaţiilor, în munca şi creşterea spirituală.
Aceste descoperiri ne permit să înţelegem mecanismele ce stau la baza modificării percepţiilor şi a gândurilor în prezenţa emoţiilor, dar şi efectul invers, al cogniţiei care modifică emoţia.
Prof. Antonio Damasio, profesor de neuroştiinţe la Univ. Carolina de Sud, arăta că studiile făcute pe subiecţi ce experimentează bucurie sau tristeţe (înregistrate cu tehnologie PET) arată o activitate intensă în zona insulei, cât şi în cingulatul posterior, iar neurobiologic sunt fluctuaţii intense ale neuromediatorilor.
A gândi profund și eficient despre lucrurile fundamentale presupune atenție, onestitate și efort – în acest fel evoluăm și ne dezvoltăm pe tot parcursul vieții. Gândirea responsabilă în exces duce la nevroze, iar lipsa de asumare arată tulburări de personalitate. A distinge de ce suntem sau nu suntem responsabili este marea problemă a existenței umane, și pentru aceasta trebuie să fim dispuși și capabili să suportăm o continuă examinare de sine, pentru care este nevoie de flexibilitate, creativitate și timp.
Timpul e responsabilitatea noastră. Depinde de noi cum vrem să ne folosim și să ne ordonăm timpul. Avem nevoie de timp pentru a ne studia, a ne asculta, a ne recunoaște greșelile, a crește și a ne dezvolta în echilibru cu sinele interior.
Sunt mii de lecții despre felul în care trebuie să comunicăm, dar prea puține despre cum trebuie să ascultăm. Este o legătură intrinsecă între felul în care gândim și cel în care ascultăm. Ascultarea totală este un proces activ și presupune concentrare, atenție, presupune deci un efort. Un efort de a renunța în momentul ascultării la propriile tipare de gândire și dorințe, o acceptare temporară totală a celuilalt, pacient sau coleg. E un consum imens de energie pentru a nu-ți lăsa propriile gânduri să-ți devieze atenția, și asta presupune o anumită disciplină.
A învăța să-i ascultăm pe ceilalți cere timp și exercițiu, dar efectul terapeutic al ascultării autentice asupra pacienţilor noștri merită efortul. Se va produce astfel adevărata schimbare a modului în care abordăm pacientul, a modului în care comunicăm şi vindecăm atât pacientul, cât şi relaţia medicului cu pacientul.
