Invercargill este cel mai sudic oraş din Noua Zeelandă, capitală a Regiunii Southland, port spre Oceanul Antarctic, situat pe estuarul unui râu, New River, care pleacă din Alpii Sudici. Populaţia din Invercargill este de origine scoţiană. Este considerat al doilea oraş scoţian al Noii Zeelande, după Dunedin-Otago. Populaţia urbană este de 50.000 de locuitori. Cu regiunea înconjurătoare (30 500 km2), mai ales muntoasă, ajunge la aproximativ 90.000 de locuitori. Este una din cele mai slab locuite regiuni ale ţării. Spre comparaţie, cel mai mic judeţ „muntos” al României, judeţul Covasna, are 220.000 de locuitori şi numai 3.700 km2 (60 loc/km2). Ca densitate, cea din judeţul Tulcea este la jumătate.
ÎN NOUA ZEELANDĂ, BANII PENTRU SERVICIILE DE SĂNĂTATE SE ADUNĂ în principal (77% în medie) prin taxe şi impozite generale şi apar în Bugetul de Stat. Sumele pentru cheltuieli sunt repartizate Direcţiilor Sanitare de District de către Ministerul Sănătăţii. La aceste sume se adaugă sume private, ce reprezintă circa 23% din veniturile sistemului de sănătate (Hazeldine).
Bugetul pentru sănătate al Noii Zeelande reprezintă circa 9% din PIB şi este de 2.400 USD (dolari SUA) per cetăţean pe an. Noua Zeelandă (ţară cu o suprafaţă puţin mai mare decât a României (de 1,11 ori) are 4,4 milioane de locuitori.
Din punct de vedere al sistemului de sănătate, Invercargill face parte dintr-un district mai mare (Southern District), format în urmă cu trei ani prin unificarea birocratică a Regiunii Sud (Invercargill) cu Otago (capitala la Dunedin, 150 km de Invercargill). În acest district medical (Direcţie de Sănătate Publică), există nouă zone, centrate pe patru spitale publice: două la Dunedin, una la Queenstown (în Otago) şi una la Invercargill. Întregul district primeşte finanţare centralizată de 830 milioane dolari SUA. Aproape 50% pleacă către cele patru spitale publice urbane „centrale” (mai există cinci spitale „rurale” mici, numai unul în Southland, celelalte în Otago), restul reprezintă plăţi contractate pentru servicii medicale cu ceilalţi furnizori din întreg teritoriul. În banii alocaţi spitalelor intră şi cei pentru sănătatea mentală (psihiatrie şi servicii comunitare adiacente, în special pentru depresivi şi cei cu boala Alzheimer).
Oraşul Invercargill are un spital public, un spital privat, patru „sate” cămine-spital pentru vârstnici şi 21 de dispensare şi centre medicale, considerate ca „private”.
Spre deosebire de media ţării, pentru populaţia din Invercargill-Regiunea Sud serviciile de sănătate primesc ceva mai puţin, circa 2300 USD per cetăţean pe an. Spre deosebire de media naţională (de 23%), în Invercargill banii privaţi nu reprezintă însă decât aproximativ 17%, restul de 83% din cheltuiala pentru sănătate fiind publică. Aceasta arată că atunci când regiunea este mai săracă, şi investiţia privată în sănătate este mai mică. Aviz susţinătorilor teoriilor liberale în sistemul românesc de sănătate!
Direcţia Sanitară Sud are la dispoziţie circa 200 de milioane USD pe an. Jumătate din bani sunt cheltuiţi în spital şi pe servicii de sănătate mentală, cealaltă jumătate în cele 21 de dispensare „urbane” şi cele 10 „rurale”.
Spitalul public din Invercargill (Southland Hospital) are 181 de paturi şi 1500 de angajaţi, din care medici sunt 180 (numai 12%, circa zece paturi pentru un medic). Aceasta înseamnă un pat de spital la circa 500 de locuitori.
În orăşelul Gore (65 km de Invercargill, 12.500 locuitori), care ţine de Regiunea Sud, mai există un spital, numit „rural”, de 20 de paturi.
Spitalul public din Invercargill are 17.000 de internări pe an, 5.000 de intervenţii chirugicale, 1.100 de naşteri şi 30.000 de urgenţe pe an (82 pe zi). Este considerat spital de categoria a II-a, echivalentul unui spital judeţean; categoria I-a înseamnă spital din centru universitar. În Noua Zeelandă există patru spitale universitare: Dunedin, Christchurch (în Sud) şi Wellington şi Auckland (în Nord).
Spitalul privat din Invercargil are 26 de paturi. Este un spital de chirurgie. Cazurile sunt, de obicei, „de zi” sau „de o zi”. Are circa 3.000 de internări pe an; se pot face intervenţii bariatrice, naşteri, cezariene, operaţii estetice, de ochi etc.
Cele patru cămine de bătrâni sunt private. Unul este „catolic”. Ele au 59, 42, 30 şi respectiv 18 locuri (în total, 149 locuri). Nivelul de îngrijire în aceste locuri este excepţional. Sunt, de fapt, „sate” pentru bătrîni, cu servicii medicale adiacente.
În cele 21 de dispensare şi centre medicale (majoritatea sunt situate pe aceeaşi stradă, centrală) lucrează, în sistem privat, în contract cu Direcţia Sanitară, 50 de medici. La aceştia se adaugă medicii GP/MF din regiune (în număr de 31, existenţi în încă 10 dispensare sau centre medicale – de tip spital „rural”). Toate aceste 31 de dispensare sunt finanţate cu 100 milioane USD, circa 3,2 milioane de dolari pe an pentru un dispensar!!! Din aceşti bani, venitul anual al unui medic este de circa 200.000 USD (impozitul este de 33%), adică 5.000 USD pe lună.
Majoritatea medicilor din aceste dispensare sunt medici de medicină generală (general practitioner), dar nu numai. Unii au titulatura de terapeuţi, alţii se ocupă de servicii comunitare. Pentru medicii generalişti, aceasta înseamnă liste de pacienţi. Circa 2000 de pacienţi se găsesc pe lista medicilor din oraş. Listele medicilor din regiune sunt mai mici, şi pentru că localităţile sunt mici şi izolate (circa 1.300 de pacienţi pe listă). Publicul consideră că este extrem de greu de accesat o listă pentru un nou venit în localitate. Cu toate acestea, peste 60% dintre pacienţi au acces la servicii chiar în ziua în care o solicită, spre deosebire de Australia sau Marea Britanie, cu în jur de 40%, şi Canada cu 30% (Brabyn).
În afara consultaţiilor gratuite, care sunt limitate, se percep taxe de 25-45 USD per consultaţie. DS Sud plăteşte circa 30 USD per consultaţie (depinde de vârstă, patologie etc).
Pentru textul integral, vezi editia print Medica Academica Aprilie 2013.
