Prof. Vasile Sârbu, Universitatea ”Ovidius” Constanța
- Epoca interbelică
După moartea lui Thoma Ionescu în 1926 și a lui C.D. Severeanu în 1930, elevii lor au rămas la București sau au plecat la Iași (Ernest Juvara, Amza Jianu) și la Cluj (Iacob Iacobovici), dar au rămas în contact permanent cu chirurgia europeană. Ei știau că transplantologia era grefată de insuccese în toate centrele medicale din Europa sau SUA, dar este remarcabil efortul lor de a introduce în practica secțiilor și mai ales a clinicilor chirurgicale din cele trei centre universitare (București, Iași și Cluj) a tehnicilor de chirurgie vasculară, făcând astfel pionierat și menținând trendul și altitudinea înaintașilor.
Aici trebuie remarcat IANCU JIANU, un fel de Alexis Carrel al României Mari, apărută după Marea Unire din 1918. El a înființat un centru de cercetări impresionant, vizitat de marii profesori ai vremii sale, unde să se poată progresa în domeniile viitorului chirurgical. Este vorba de “LABORATORUL DE CHIRURGIE EXPERIMENTALĂ” din “Institutul Clinico-Chirurgical” de la Spitalul Colentina. Aici a efectuat mai multe grefe tisulare, autoplastii, heterogrefe, rinoplastii, palatoplastii, uretroplastii, esofagoplastii cu lambou tegumentar, reimplantarea unui membru aproape complet secționat, reimplantarea unui membru secționat experimental la câine. Era elevul direct al celor doi titani, C.D. Severeanu și Thoma Ionescu, și a lucrat în laboratorul de la Colțea cu Ion Belașcu, pasionat de suturile vasculare. În autobiografia sa, Iancu Jianu recunoaște ce a învățat în Institutul lui Thoma Ionescu: “Ca preparator benevol, am ajutat pe profesorul Belașcu, pe atunci șef de clinică, de la care am deprins tehnica suturilor vasculare, pe profesorul Paulescu, care m-a inițiat în chirurgia creierului și a hipofizei, pe prof. Florescu, care mi-a deschis atracția pentru chirurgia grefelor”. Iancu Jianu a fost cel care a intuit viitorul chirurgiei vasculare, pe care a și dezvoltat-o și practicat-o, rămânând în istoria noastră inclusiv printr-o pensă vasculară foarte asemănătoare pensei Satinsky. Dintre lucrările sale legate de transplantologie amintim: “Contributions aux transplantatins des organes”, “Transplantatin de testicule. Transplantation des organes dans des lacs lymphatiques” – 1909, “Câteva aplicații ale suturilor vasculare. Anastomoze, grefe, arterotomie” (cooperare cu Meller), “Restaurarea scheletului nazal prin grefă osoasă” – 1913, “Replantarea coapsei la câine”, “Câteva cazuri de transplantațiuni adipoase” – 1913, “Restaurarea scheletului nazal prin grefă osoasă” – 1913, “Rhynoplastie”, “Refacerea nasului cu material digital”, “Plastia pavilionului urechii”, “Transplantation osseuse pour hypoplasie du frontal” – 1914, “Contribuții la studiul grefelor ovariene” (Colaborare cu T. Netta), “Refacerea penisului prin plastii cutanate și grefe condro-costale” – 1926, “Considerations sur les grefes nerveuses, heterogreffe du grand sciatic” (cu Gh. Butoianu), “Autogrefă ovariană” – 1927, “Grefe multiple tiro-paratiroidiene, suprarenale și testiculare pentru maladia lui Recklinghausen”, “Heterogrefa sciaticului” – 1929, “Grefă testiculară” – 1934, “Grefă peronieră pentru restaurarea diafizei tibiale extirpate” – 1935, “Grefele osoase” – 1938. Iancu Jianu impresiona lumea medicală în 1921, când a implantat un ovar de iepuroaică unei bolnave de 26 de ani, cu un singur ovar și diminuare a secreției hormonale. Timp de 13 ani tulburările endocrine s-au amendat, dar grefa s-a resorbit în trei luni. Similar a comunicat și G. Stanca, 68 de autogrefe de ovar și o homogrefă, în 1936. Trebuie să reținem faptul că acestea erau grefe tisulare, nefiind vorba de grefe de organe propriu-zise. Rolul acestor comunicări este de a dovedi că, similar altor țări, și la noi se făceau încercări uneori bizare de refacere a funcțiilor compromise ale unor organe. Iancu Jianu a prezentat la Societatea de Chirurgie, după 1905, animale cu suturi vasculare și piese cu suturi de aortă la un an după operație. S-a preocupat de leziunile venei cave inferioare și ale venei porte, folosind lamboul peritoneal pentru sutură. Dar cel mai important este faptul că Iancu Jianu (1880-1972) a reluat experiențele cu transplantul renal, având cumva intuiția unui mare vizionar, deși colegii lui zâmbeau când își comunica la Societate rezultatele sau când cobora în subsolul Spitalului Colentina pentru experimente. Și astăzi, asemenea celebrități sunt trimise parcă, prin similitudine, spre subsolul instituțiilor din țara noastră. Este relatată ingeniozitatea lui prin care, pentru siguranță, a recoltat și implantat artera renală cu un guler de aortă. În 1906 a constatat și comunicat că rinichiul transplantat se necroza, dar vasele se mențineau permeabile. În același an a imaginat pensa care-i poartă numele. El a urmărit pregătirea gazdei și a organului transplantat prin sutura a două animale și trecerea temporară a unui organ cu vascularizație păstrată de la donator sub tegumentele viitorului primitor. În 1913 a experimentat transplantări de coapsă la câine. (sursa: D. Setlacec, “Medicina românească, medicină europeană”, vol I)
- Epoca și școala profesorului Nicolae Hortolomei
Profesorul Hortolomei este urmașul, prin Ernest Juvara și Amza Jianu, al școlii lui Thoma Ionescu, ramura ei de la Iași. Este produsul epocii noastre medicale interbelice, dar a ajuns creator de școală chirurgicală mai ales după ce a ajuns la Spitalul Colțea din București, în 1933, transferat de la Spitalul Colentina, unde lucra din 1930. Din 1939, unindu-se două clinici, cea de Urologie și cea de Chirurgie, va conduce Institutul Clinico-Chirurgical și de Căi Urinare. Aici va reedita modelul lui Thoma Ionescu, al cărui descendent era prin Amza Jianu și Ernest Juvara, creând un Laborator de CERCETĂRI EXPERIMENTALE, atât Institutul cât și Laboratorul fiind tutelate de Academia Română, în care a fost primit. Acest laborator este locul unde s-a zămislit Chirurgia Românească modernă și ramurile ei actuale, dintre care amintim Chirurgia Cardiovasculară, Transplantologia, Urologia modernă, Chirurgia digestivă de anvergură etc., Cateterismul cardiac și Anesteziologia națională. În acest laborator au lucrat elevii săi care vor ajunge părinții transplantologilor actuali, și anume: Th. Burghele, Gh. Olănescu, Ion Juvara, Tiberiu Ghițescu și ilustrul Dan Setlacec, pe linia explorărilor Bradu Fotiade, iar a anesteziologiei George Litarczek. Dintre ei, cel mai legat de transplantologie a fost indiscutabil Doctorul Tiberiu Ghițescu, ajutat de Traian Ștefănescu, Ion Busu, Dan Setlacec și Mihai Stăncescu.
Acest laborator a funcționat zece ani, între 1951 și 1961, când a fost transferat la Spitalul Fundeni. După modelul său au apărut laboratoarele de chirurgie experimentală de la Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Timișoara, Iași, iar în epoca târzie (actuală), la Constanța. În materie de transplantologie, la Colțea, în acest deceniu absolut strălucitor, sub îndrumarea lui Hortolomei și prin truda zilnică a lui Tiberiu Ghițescu, s-au făcut tot felul de grefe vasculare, inclusiv de aortă, de nervi, de duoden, de trahee, de vene, de organe. Acolo era un centru de cercetare extrem de complex. Doctorul Paulescu, descoperitorul “pancreinei”, extirpa pancreasul experimental pentru a observa efectul hipoglicemiant, doctorul Gatoschi făcea cistografii, arteriografii și alte examinări, doctorul Dumitru Marinescu Slatina examina piesele la microscop, după sacrificarea animalelor de experiență, doctorul Litarczek făcea anesteziile etc. Totul era consemnat cu scrupulozitate în FOI DE OBSERVAȚIE și apoi, prelucrând rezultatele, erau comunicate la Academie, la Societatea de Chirurgie sau la congrese și publicate în reviste. Când descoperirile consacrate se aplicau la om, pacientul era adus la Societatea de Chirurgie. Din noiembrie 1951 aici s-au făcut transplante renale la gâtul câinilor, iar din mai 1952 pe vasele iliace. Mai întâi li se extirpa un rinichi, iar la trei luni rinichiul unic era grefat pe vasele iliace. Doctorul Ghițescu spune: “Știam din literatură cum procedase Alexis Carrel”. (Tiberiu Ghițescu, “Chirurgul”, 1979)
Iată ce spune doctorul Ghițescu: “În 1932 am fost repartizat la Colentina (Laboratorul experimental al lui Iancu Jianu) și am frecventat trei luni laboratorul de la subsol. Prin exercițiu zilnic, căpătam îndemânare. Reușeam să implantez artera hepatică în vena portă. Încercam tot felul de suturi vasculare: surget simplu, surget eversant, surget cap la cap sau lateral. În 1953 am început cateterismul cardiac la om. Primele 500 de cateterisme la bolnavi le-am executat cu doctorii Traian Ștefănescu, Bradu Fotiade, Dacia Litarczeck”.
Cele 240 de lucrări, publicate în țară și străinătate, iată un travaliu uriaș și sămânța roditoare sădită de Profesorul Hortolomei, care a creat premisele umane și tehnice ale transplantologiei românești.
- Epoca de “cutremur medical” de după 1945. Deconectarea de la școlile apusene și supraviețuirea chirurgiei românești
În această perioadă, în care România a traversat câteva decenii de deconectare față de medicina vest europeană, România era ocupată de armate străine și destructurată, aflându-se în “război rece” nu numai economic, dar și spiritual, tocmai cu medicina izvoarelor sale, de unde venise Carol Davila sau unde se formaseră vârfurile ei Thoma Ionescu, Ion Cantacuzino, Victor Babeș, Ernest Juvara, Gheorghe Assaky, Dimitrie Gerota etc, ca urmare a poziției în care ajunsese țara noastră după al doilea război mondial. Chirurgii români aveau cunoștință de ceea ce se petrecea în marile centre chirurgicale din SUA și din alte țări cu care avusesem relații cu totul excepționale, știau de succesele acestora, de transplantele de ficat sau de cord sau multiorgane, știau de recoltarea de organe de la bolnavi în moarte cerebrală. Tot ceea ce puteau face era să lucreze în laboratoare pentru a reproduce pe animale ceea ce deja se reușise la om. După încheierea unei epoci absolut negre după război, care a durat aproape două decenii de ocupație militară efectivă, în care floarea intelectualității chirurgicale a fost decuplată de practică sau a ajuns în pușcării (în cazul lui V. Gomoiu, al lui I. Juvara și ale altora), după 1964 a urmat o oarecare relaxare, care a permis apariția elevilor maeștrilor interbelici, o repornire a chirurgiei cardiovasculare și ulterior a transplantologiei. Era nevoie de o adevărată “acceptare și pseudo alipire” la ideologia răsăriteană a vremii, care să permită dezghețarea și reîntoarcerea la izvoarele chirurgiei naționale. Așa au ajuns miniștri ai sănătății N. Hortolomei, Voinea Marinescu, Theodor Burghele și Eugen Proca, și mulți alții în funcții mari din planul al doilea, de pe aceste poziții reușind să se miște spre lumea chirurgicală a vestului, să achiziționeze echipamente noi (Pompă de circulație extracorporeală, aparatură de laborator etc.), sau efectiv să primească dreptul de a se instrui în marile clinici europene sau americane. (Vezi vizita lui Hortolomei înainte de prima operație pe cord, teza de doctorat din Franța a lui N. Angelescu despre transplantul renal, vizitele fraților Marian (Macu) Ionescu și Ludovic Ionescu la clinicile de cord, vizitele lui Petre Drăgan în SUA, ale lui Vladimir Fluture în multe centre europene, ale lui Pop D. Popa (la prof. Michael De Bakey din SUA, la Houston Texas la Denton Cooley, la Portland, Oregon, la Alberth Starr, la Mayo Rokester la Prof. Pluth), vizitele lui Radu Deac (în 1969-1970 la Leeds, Anglia, la Prof. Goofrey Wooler, iar în 1986 la Harvard University), ale lui Bagdasar la Cushing, în America, ale profesorului Eugen Proca la Leeds, Anglia etc).
Această mică deblocare și deschidere a permis unele realizări, cum ar fi în plan instituțional cele șase clinici de Chirurgie cardiovasculară din România, operă a profesorului Pop D. Popa, înainte de îndepărtarea lui de către sistemul coercitiv (una la Spitalul Militar, dar și la Timișoara, Cluj și Iași, pentru a nu o mai reaminti pe cea din Tg. Mureș), a unor centre de cercetare mai ales pe lângă Institutele Medico-Farmaceutice de la București, Iași, Cluj, Timișoara, Tg. Mureș, participarea medicilor români la unele congrese de peste hotare. Acestea au culminat cu primul transplant renal al profesorului Eugen Proca din anul 1980, de la Spitalul Fundeni.
Epoca pe ansamblu rămâne ca una de stopare a progresului în transplantologia românească, pe versantul estic al Europei, după Cortina de fier, fiind un spațiu de vid transplantologic care șochează și care a durat câteva decenii.
Dar nu putem omite ceea ce s-a făcut chiar în asemenea perioadă:
– în 1958, Prof. Dr. Agrippa Ionescu realizează primul transplant de piele într‑un cadru spitalicesc organizat;
– în 1962 este efectuat primul transplant de cornee;
– Profesorii Sergiu Duca, la Cluj‑Napoca, precum și Vladimir Fluture la Timișoara și Dumitru Popescu‑Fălticeni împreună cu Emil Papahagi, la Spitalul de Urgență Floreasca București, efectuează transplant experimental de ficat;
– tot în aceeași perioadă, la Cluj și apoi la Tg. Mureș, Prof. Pop D. Popa Ioan și Radu Deac cercetau transplantul de cord și posibilitatea găsirii de soluții autohtone pentru circulația extracorporeală. În 1964, profesorul Radu Deac este menționat ca fiind autorul primului transplant experimental de cord, la Cluj-Napoca. (înlocuirea completă din punct de vedere chirurgical a inimii unui animal – câine);
– Prof. Pop D. Popa a realizat prima inimă – plămân artificial românesc, în 1953-1954, folosită ce-i drept doar în mediul experimental, dar era printre primele din lume. Încercarea lui de a o introduce în producția de serie s-a lovit de obtuzia unor “experți” de la București, care au avut obiecții asupra “tubulaturii, cu potențial de a se coagula”, năruindu-se astfel o mare realizare tehnică națională, care putea fi cu siguranță îmbunătățită. Astfel, la Cluj s-au efectuat experimental printre primele circulații extracorporeale din lume, indispensabile în transplantul cardiac, inclusiv primele hemodiluții în Circulație Extracorporeală. Având aceste autodotări, s-au făcut și comunicat primele transplante de cord – pulmon experimentale românești. De exemplu, în 1964, acest mare experimentator a comunicat un procedeu personal de transplant de cord, comunicarea regăsindu-se în teza sa de doctorat, dar după aceea fiind comunicată și la București, Atena și Paris. Alături de domnia sa, la Tg. Mureș s-a format o școală de chirurgie cardiacă ce a evoluat spre transplantologie prin figuri devenite celebre cum ar fi cea a profesorului Radu Deac și a lui Șerban Brădișteanu, care au realizat în 1999 primul transplant de cord la Spitalul de Urgență din București. Clinica ctitorită de profesorul Pop D. Popa în 1964 la Tg. Mureș continuă să fie și astăzi un mare centru de transplant de cord și desigur duce mai departe școala pe care a inițiat-o.
Aș aminti faptul că în aceste cazuri nu se abordau tehnicile de cuplare vasculară care erau deja cunoscute, ci se făceau cercetări fundamentale legate de menținerea grefei viabile, de suprimare a efectelor limfocitelor de rejetare a grefelor, aceste studii fiind mai ales în arealul fundamental al transplantologiei. (vezi lucrărlle lui S. Duca sau ale lui Pop D. Popa la Filiala Tg. Mureș a Academiei de Științe Medicale, sau cele ale Profesorului Vladimir Fluture la Timișoara). Profesorul Sergiu Duca, la Cluj, a susținut că grefonul hepatic suferă o blocare a microcirculației prin fibrină, ceea ce duce la insuficiență hepatică. Profesorul Thomas Starzl (1926-2017), realizatorul primului transplant de ficat din lume, la curent cu lucrarea lui S. Duca, a susținut că nu se poate lua în calcul o “sinucidere” a ficatului grefat prin propria producție de fibrină șI a semnalat mai degrabă aglutinarea trombocitelor pe pereții vasculari ai grefonului.
– în anul 1959, s-a realizat la Tg. Mureș prima vertebrectomie din lume, de către profesorul de chirurgie și ortopedie pediatrică Iosif Szava, care s-a finalizat cu reconstrucția ei prin autogrefă osoasă;
– în 1956, doctorul Tiberiu Ghițescu raportează primul homotransplant de aortă, efectuat la om, la spitalul Colțea;
– în 1982, profesorul Agripa Ionescu raportează prima Replantare de braț. În același an Doina Ionescu raportează replantare de segmente de membre, operații de grefare sub microscop a diverselor tipuri de grefe nervoase. Această chirurgie o va dezvolta la Cluj școala profesorului Kaufmann și a urmașilor săi, Andercou, și mai ales Constantin Ciuce. Este vorba, desigur, de autogrefe tisulare;
– Profesorul I. Sinescu, pe aceeași linie, a introdus microchirurgia în urologia autohtonă;
– Profesorul Mihai Lucan a comunicat o autogrefă de intestin subțire pentru reconstrucția vezicii urinare după o tehnică personală;
– Profesorul Ion Lascăr comunica o reconstrucție de penis la o amputație iatrogenă de penis;
– Profesorul Cornel Toader, în clinica în care se făcuseră cinci ani de zile aceste experimente ale lui Sergiu Duca, a comunicat în Revista Chirurgia (Nr 1/1976, pag 19-25) lucrarea “Conservarea ficatului de șobolan prin perfuzia prelungită cu o soluție complet lipsită de hemoglobină” (C. Toader, S. Duca, A. Suciu, R. Lezeu, C. Duca și alții). Rămâne remarcabilă acceptarea cercetărilor școlii clujene de chirurgie și publicarea lor în 1978 în World Journal of Surgery, (Prof. Sergiu Duca). Dar acestea erau mai degrabă cercetări fundamentale decât transplante propriu-zise hepatice;
– Profesorul Vladimir Fluture de la Timișoara a prezentat în 1980 un film cu “Transplantarea hepatică heterotopică” și în 1981 un altul intitulat “Perfuzia extracorporeală de ficat de porc”. A brevetat “Aparatul de perfuzie normotermă de ficat izolat”, fiind autorul brevetului 80333 din 1982;
El s-a ocupat încă din 1976 de pregătirea transplantelor de organe: rinichi, ficat și pancreas. Domnia sa a fost prezent în mari centre de transplant din lume cum ar fi: Freiburg, Germania, pentru transplant renal, 1978, Cambridge, Anglia, pentru transplant hepatic – 1986, și pe aceeași temă la Berlin în 1988 și 1989, apoi la Basel, Paris, Essen, Dallas 1998 și a făcut efectiv transplante experimentale la Timișoara. A făcut parte din echipa care a efectuat primul transplant renal de la Timișoara, în anul 1980, de la un donator în moarte cerebrală. A înțeles că în acel moment nu avea condiții pentru un transplant hepatic la om și, spre onoarea lui, nu l-a încercat.
– Pe aceeași linie se pot înscrie și cercetările medicilor militari pe care le putem reliefa prin primele autotransplante de plămâni comunicate de Profesorul Traian Oancea în Revista Sanitară Română în 1965 (Pag. 226), “Cercetări experimentale de autogrefă pulmonară”. A publicat în 1972 “Transplantul pulmonar, aspecte clinice și experimentale actuale”. Acest mare chirurg a operat efectiv și a experimentat inclusiv înlocuirea venei cave superioare cu grefă de teflon. În 1953-1954, a luat contact cu transplantologia de la doctorul Yves Neveux, care era asistentul profesorului Mathey la Clinica de chirurgie toracică de la Paris. Cu acesta a făcut 15 autotransplante pulmonare la câine, sperând să se formeze vase de neoformație, căci nu vascularizau grefa prin artera bronșică. Încă din țară făcuse 11 astfel de autotransplantări de plămân stâng, unele revascularizându‑se (!). Uneori încercările de a face transplante la bolnavii foarte gravi, fără condiții concordante cu ceea ce medicina descoperise, au un caracter de “disperate”, ca să nu le ducem spre regulile de bioetică.
– În 1968, un distins chirurg toracic, Stelian Ivașcu, la Balotești, având în grijă un bolnav pulmonar incurabil cu amiloidoză, în insuficiență renală, i-a efectuat un heterotransplant renal, prelevând un rinichi de porc și grefându‑i-l. Acesta a supraviețuit 14 zile. Deci tehnic a făcut o operație corectă, dar fără acoperire imunologică. Tot el, în 1969, a executat un autotransplant pulmonar prin reimplant lobar (lob inferior) după pneumonectomie lărgită pentru cancer bronhopulmonar localizat la emergența bronșiei lobare superioare din primitivă. A supraviețuit doi ani și opt luni. Dacă am ține cont de publicarea rezultatelor, nu am putea omite pe profesorul C. Coman și colaboratorii, care în 1969, la Sesiunea Științifică a UMF Carol Davila, a prezentat rezultatele sale obținute în domeniul transplantelor experimentale.
- Profesorul Eugen Proca, realizatorul primului Transplant renal uman din România
Profesorul Eugen Proca a fost un strălucit elev al lui Theodor Burghele (format la școala lui Hortolomei de la Colțea), cu o îndelungată pregătire și abilitare în operații vasculare pe arterele renale și în transplantologie. Vom menționa completarea pregătirii sale pe această linie la Leeds, în Anglia, la Institutul de Urologie (1963-1964), apoi la Universitatea Harvard din Boston, SUA (1967). Trecuseră aproape trei decenii de la primul transplant renal efectuat cu succes.
Primul transplant reușit al unui organ solid din România la om a fost cel efectuat de Profesorul Eugen Proca, în 13 februarie 1980, la Spitalul Fundeni, cu rinichi de la donator în viață (mama receptorului). Acest transplant a fost urmat la scurt timp de un transplant renal efectuat la Timișoara de o echipă condusă de Prof. Dr. Petru Drăgan (31 martie 1980) cu un rinichi de la cadavru, probabil fără reușită.
Profesorul Proca era pus la punct cu tehnica transplantelor renale încă din 1963-1964, când se afla la Leeds, unde Miles Fox făcea experimental această operație, iar F. Raper efectua transplante la om cu rinichi de la donator în moarte cerebrală. Revenit la Panduri, a efectuat experimental transplante renale având în echipă pe Petre Georgescu, Dorin Nicolescu și Mihai Neagoe. După unele afirmații, întârzierea transplantelor renale la Spitalul Panduri era opțiunea profesorului Burghele, care dezvolta tema Dializei în Insuficiența Renală Cronică (în 1959 chiar a înființat primul centru de hemodializă din România, achiziționând un rinichi artificial tip Kolff, model Necker, apoi altele mai performante). Asemenea Centre de dializă erau o speranță și au apărut și la Spitalul Carol Davila la Prof. Ursea, la Timișoara și la Cluj, după chiar relatările profesorului Proca, pe care poziția de Ministru al Sănătății l-a eliberat de astfel de opreliști. Nu este singurul caz când mari personalități medicale s-au sacrificat în funcții politico-administrative cu scopul de a dezvolta proiecte medicale de anvergură (Transplante, Cardiochirurgie, Neurochirurgie etc). Oricum, aceste progrese și Centre de Dializă au fost o premisă pentru viitoarele transplante renale. Imunosupresia se făcea cu Azathioprină și Cortizon, iar teste de histocompatibilitate nu se făceau. Înaintea acestui transplant, Profesorul Proca a făcut 2 autotransplantări renale la doi bolnavi cu Hipertensiune arterială. Rinichii au fost transplantați în fosa iliacă pe vasele iliace interne și venele omologe. În 13 februarie, Profesorul Proca a prelevat un rinichi de la mama pacientului C. Mihai, transplantându-l acestuia cu succes. Al doilea transplant l-a efectuat în 21 februarie și al treilea în 13 martie 1980. Al patrulea transplant este cel efectuat în 31 martie 1980 de către profesorul Petru Drăgan, care a vizitat Clinica de la Fundeni în anul 1980, cu doi tineri colaboratori, după ce Eugeniu Proca făcuse deja câteva grefe renale cu succes. Petre Drăgan are meritul de a fi efectuat primul transplant renal cu donatorul în moarte cerebrală în 31 martie 1980 (sau 25 mai 1980, după unele comunicări). Echipa operatorie de la Timișoara a fost formată din Petre Drăgan, Vladimir Fluture și Doru Bordoș. Nu se știu motivele pentru care nu a comunicat rezultatul, dar pare logic că nu a fost un succes, care nu ar fi putut rămâne obscur, cel puțin pe plan local. Această liniște despre acest transplant a durat până prin 1993 (13 ani), fără ca să fi intervenit cineva în această situație sau să se fi exercitat presiuni sau tentative de anulare a acestei premiere. Nu se știe în ce măsură imunosupresia, tipizările, recoltările de la cadavru erau puse la punct în acel moment, când insuccesele nu însemnau necunoașterea tehnicilor. Așadar, meritele transplantologilor timișoreni nu le poate nimeni diminua, deși îmbracă aspecte “misterioase” nejustificate, mai ales după sprijinul absolut colegial oferit de profesorul Proca și mărturisit într-un celebru interviu acordat doamnei Dr. Dora Petrilă, ca o împărtășanie spirituală înaintea urcării la stele, printre care strălucește și astăzi. Plecând de la considerentele de acceptare a grefei renale, profesorul Proca a preferat tehnica living related, recoltarea de rinichi de la donatorul în viață înrudit cu receptorul, care i-a adus succes în toate cazurile operate.
Profesorul Proca a efectuat, până la pensionarea sa din iunie 1997, 45 de transplante renale. Conducerea clinicii a fost luată în 1997 de un urmaș provenit din pepiniera sa de la Fundeni, Profesorul Ioanel Sinescu. Acolo s-a continuat firul de aur Th. Ionescu – Amza Jianu – N. Hortolomei – Gh. Olănescu – Eugeniu Proca. Iar la Chirurgia de la Fundeni a fost același filon de aur care are, în fața profesorului Irinel Popescu, pe Dan Setlacec, din școala lui Hortolomei, la fel cum Ioanel Sinescu are pe maestrul său Eugeniu Proca. Profesorul V. Sârbu, care a introdus transplantologia renală la Constanța, în 1999, provine tot din școala profesorului Dan Setlacec. Un alt elev și participant la transplantele efectuate de Eugeniu Proca, profesorul Mihai Lucan, a continuat aceste transplante, le-a inițiat și diversificat la Universitatea “Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, unde a inițiat în 1992 primul Program de Transplante din țara noastră (după modelul celor din apus sau din SUA). Cu acest Program s-a pus capăt perioadei în care transplantologia românească se făcea individual, fără predicție, fără obiective comune, deci fără sistematizare și organizare exhaustive.
Un program de mare anvengură va debuta în 1997, când au început transplantele cu organe recoltate de la donator în moarte cerebrală la Spitalul Fundeni.
