Close Menu
    Facebook X (Twitter) Instagram
    Trending
    • Vaccinarea anti-HPV în România, mult sub obiectivul OMS
    • Un nou CEO la Monza Ares
    • Hematologii cer trasee mai rapide spre diagnostic și registre moderne de pacienți
    • Investigații respiratorii gratuite în București și Timișoara
    • Regina Maria invită bărbații la service
    • AI avantaje, AI vulnerabilități
    • Fiona Sartoretto Verna, arhitect, director vânzări SARTORETTO VERNA Farmacia la nivelul următor – un Hub de sănătate
    • Ministrul Sănătății susține instalarea roboților BD Rowa în spitale
    Medica Academica
    • Home
    • Leadership
      • Premiere româneşti în medicina universală
    • Știri
    • Strategii in sanatate
    • Vox patientis
    • Medicalia
    • Opinii
      • Bibliofilia
      • E-health
      • Educatie
      • Fonduri Europene
      • Institutii Europene
      • Invatamant European
      • Istorie
      • Lexmedica
      • Pantheon
      • Puncte de vedere
      • Replici inconfortabile
    Medica Academica
    You are at:Home»2010»Leucemia granulocitară cronică

    Leucemia granulocitară cronică

    0
    By Redactia Medica Academica on September 2, 2010 2010, Excelenta medicala


    Leucemia granulocitară cronică (LGC) este probabil cea mai studiată malignitate şi a fost primul cancer uman asociat cu o anomalie cromozomială, cromozomul Philadelphia. A fost, de asemenea, prima malignitate reprodusă pe un model animal bazat pe cunoaşterea exactă a leziunii moleculare generatoare. Şi nu în ultimul rând, LGC a fost prima afecţiune malignă în care identificarea anomaliei cauzatoare a condus la terapie specifică.

    Leucemia granulocitară cronică este o boală clonală a celulei stem hematopoietice care determină expansiunea primară a celulelor mieloide mature, dar poate include, de asemenea, expansiunea compartimentului eritroid şi creşterea numărului de trombocite în sângele periferic. Această hemopatie malignă se caracterizează prin prezenţa cromozomului Philadelphia, rezultat în urma translocaţiei t(9;22) ce determină apariţia genei hibrid BCR/ABL care codifică o proteină cu funcţie de tirozin-kinază implicată în proliferarea celulară.

    Epidemiologie

    LGC este o boală relativ rară cu o rată a incidenţei mondiale ce variază între mai puţin de 0,1 şi 2,0 la 100 000 de locuitori.

    Predominenţa masculină a fost estimată la 1,3- 1,4 faţă de 1 la femei.

    Incidenţa este rară la copii (5% din leucemiile copilului).

    Etiologie

    Este necunoscută în majoritatea cazurilor.

    Singurii factori de risc pentru LGC sunt reprezentaţi de dozele mari de radiaţii ionizante şi de expunerea ocupaţională la benzen.

    Patogeneză

    Se consideră în mod general că LGC se dezvoltă din expansiunea clonală a unei celule stem hematopoietice care posedă o translocaţie specifică între cromozomii 9 şi 22. Această translocaţie conferă celulelor progenitoare un avantaj proliferativ faţă de elementele hematopoietice normale, astfel că celulele Ph pozitiv înlocuiesc gradat hematopoieza restantă normală. Aceasta translocaţie se întâlneşte în celulele cu origine mieloidă, eritrocitară, megacariocitară şi B limfoidă, confirmând originea în celula stem hematopoietică a bolii.

    Celulele progenitoare maligne demonstrează, de asemenea, adeziuni defectuoase faţă de celulele stromale ale măduvei şi de matrixul extracelular. Interacţiunile alterate ale micromediului pot contribui la o altă caracteristică a LGC şi anume un trafic anormal al celulelor progenitoare cu un număr crescut de celule progenitoare circulante şi hematopoieza extramedulară. Mai mult, celulele LGC par să supravieţuiască mai mult decât celulele normale, ca rezultat al unui defect de răspuns la stimuli apoptotici, care în mod normal ar duce la o moarte fiziologică celulară. Marca citogenetică a LGC este cromozomul Philadelphia, care este demonstrabil la aproximativ 90% dintre pacienţii diagnosticaţi cu LGC, pe baza criteriilor morfologice şi clinice. El este rezultatul translocaţiei cromozomiale între braţele lungi ale cromozomilor 9 şi 22 [t(9;22)(q34;q11)] (fig 1). Ca o consecinţă, secvenţele genetice din gena BCR de pe 22q34 sunt fuzionate cu 5’ din gena ABL de pe 9q11 şi viceversa, generând o fuziune de gene BCR-ABL pe cromozomul 9 derivat (fig2). La aproximativ 10% dintre pacienţii cu LGC translocaţia BCR-ABL este detectabilă numai prin  hibridizare fluorescentă in situ (FISH) sau prin reacţia de polimerizare în lanţ a revers transcriptazei (RT-PCR).

    Date clinice

    Simptomele includ oboseală, scădere în greutate, dureri osoase, transpiraţii profuze, disconfort abdominal sau saţietate precoce (legate de splenomegalie). Simptome neobişnuite de prezentare sunt cele legate de leucocitoză, dureri abdominale acute cauzate de infarct splenic, priapism şi hipermetabolism, hiperuricemie şi artrită gutoasă. Examenul fizic poate detecta uşoară paloare şi splenomegalie. Incidenţa splenomegaliei era în mod curent mai mare de 90% la diagnostic, dar a început să scadă în frecvenţă odată cu diagnosticarea mai precoce a bolii.

    Date de laborator:

    Hemoleucograma:

    • 
leucocitoză (de obicei peste 25*109/L), trombocitoză şi anemie, deseori medie; • formula leucocitară din sângele periferic: granulocite în diferite faze de diferenţiere, blaşti de obicei între 0,5% şi 10%, numărul absolut de bazofile este aproape întotdeauna crescut

    Activitatea fosfatazei alcaline este scăzută sau absentă la mai mult de 90% din pacienţi.

    Hiperuricemie

    LDH (lactic dehidrogenaza – nivel seric crescut)

    Vitaminemie B12 – crescută

    Histaminemie – crescută

    Medulograma – măduvă osoasă hipercelulară prin hiperplazie mieloidă, procentul de blaşti diferă în funcţie de faza evolutivă

    Biopsia osteomedulară – evaluarea fibrozei medulare

    Investigaţii citogenetice şi moleculare:

    • examenul de cariotip pune în evidenţă cromozomul Philadelphia în peste 90% din cazuri; • în 8% din cazuri există variante ale t(9;22); • anomalii adiţionale sunt întâlnite în peste 10% din cazurile Ph+; • tehnicile moderne (FISH, RT-PCR) pun în evidenţă gena hibrid BCR/ABL la pacienţii cu LGC Ph-

    Tratamentul leucemiei granulocitare cronice

    Chimioterapia

    Chimioterapia cu busulfan pentru LGC a fost introdusă în 1950 şi a fost asociată cu reacţii adverse serioase care includ aplazie prelungită, fibroză pulmonară şi un sindrom care simulează insuficienţa adrenergică.

    Tratamentul cu hidroxiuree (HU) a fost început ca o alternativă la busulfan şi este mai puţin toxic ca busulfanul, reacţia adversă majoră fiind supresia medulară reversibilă. Pentru că niciunul din aceste medicamente nu reuşeşte supresia semnificativă selectivă a clonei Ph+, ţelul terapiei cu HU şi busulfan este controlul afecţiunii şi al simptomelor. Mulţi alţi agenţi terapeutici pot fi folosiţi pentru a reduce numărul leucocitelor în LGC. Citozin-arabinozid în doză mică poate fi folosit acolo unde HU sau busulfan nu se dovedesc folositoare. Citozin-arabinozid a fost de asemenea folosit în combinaţii cu interferon sau imatinib într-o încercare de a potenţa răspunsul.

    Interferon

    Punând bazele studiilor observaţionale iniţiate în 1980, cercetătorii de la MD Anderson Cancer Center au demonstrat eficienţa terapiei cu interferon (IFN) în LGC şi au arătat probabilitatea de remisie hematologică completă ca fiind de 70-80%. Deşi IFN-ul aduce beneficii clare pentru pacienţii cu LGC, efectele pozitive sunt limitate de nivelul scăzut de răspuns citogenetic şi de toxicitatea considerabilă. Beneficiul interferonului în tratamentul modern al pacienţilor cu LGC a fost înlocuit de imatinib şi alţi inhibitori de tirozin-kinază.

    Inhibitorii de tirozin-kinază

    Pentru că activitatea tirozin-kinazică joacă un rol critic în transformarea celulară, aceasta reprezintă o ţintă atractivă pentru terapie. Utilizarea primului inhibitor de tirozin-kinază (imatinib) în LGC a produs un adevărat «boom» pentru că a schimbat radical evoluţia bolii! Imatinibul este o moleculă
2-fenilaminopirimidinică mică care inhibă activitatea kinazică a tuturor proteinelor care conţin ABL, ABL-related gene (ARG) sau receptorul factorului de creştere derivat din plachete, precum şi receptorul KIT. Doza de 400 mg de imatinib este considerată în mod curent doza standard pentru a iniţia terapia la pacienţii nou diagnosticaţi aflaţi în faza cronică. Aceasta poate fi crescută la 600 sau 800 mg/zi, în funcţie de răspunsul terapeutic.

    Rezistenţa la imatinib poate fi de novo sau poate să apară pe parcursul tratamentului. Mecanismele rezistenţei pot fi :

    • amplificarea genei BCR/ABL

    • hiperexpresia domeniului kinazic

    • mutaţii punctiforme

    • hiperexpresia glicoproteinei P (MDR)

    • evoluţia clonală

    • interacţiuni medicamentoase

    În caz de rezistenţă, în funcţie de mecanism, se poate escalada doza sau se iniţiază terapia cu un alt inhibitor de tirozin-kinază.

    Dasatinibul este o tiazolecarboxamidă care nu este legată structural de imatinib, având mai multe diferenţe faţă de acesta. În primul rând, dasatinib este un inhibitor de 325 de ori mai potent al BCR-ABL in vitro comparativ cu imatinib şi, spre deosebire de acesta, se poate lega atât de forma activă conformaţională a tirozin-kinaziei, cât şi de forma inactivă. Este activ în toate mutaţiile asociate cu rezistenţa la imatinib, exceptând T3151. Dasatinib este un inhibitor multi-kinazic şi inhibă şi alte kinaze, cum ar fi familia Src kinazelor (SFK) şi factorul de creştere β derivat din plachete (PDGFR-B). Studiile in vitro care evaluează rolul kinazelor SRC în rezistenţa la imatinib au sugerat că şi kinazele Src activate au un rol în liniile celulare non-mutante rezistente la imatinib. Dasatinibul poate trece bariera hematoencefalică şi poate fi util pacienţilor Ph+ care au afectat sistemul nervos central.

    Doza zilnică : 100 mg.

    Acest medicament s-a dovedit eficient în tratamentul leucemiilor Ph+ şi a fost înregistrat ca medicament de linia a doua pentru tratamentul pacienţilor intoleranţi şi cu boală rezistentă la imatinib care au LGC Ph+ în fază cronică, accelerată şi blastică.

    Nilotinibul este o aminopirimidină derivată structural din imatinib. Ca şi imatinibul, nilotinib se leagă de domeniul kinazic ABL în conformaţia inactivă, dar cu  potenţă de aproximativ 25 de ori mai crescută faţă de acesta. S-a arătat eficienţa nilotinibului împotriva a 32 din 33 de mutaţii găsite în domeniul kinazic BCR-ABL. Singura mutaţie care nu e afectată de nilotinib este, ca şi în cazul dasatinib, T315I. Este indicat în cazurile de intoleranţă sau rezistenţă la imatinib, doza uzuală fiind de 400 mg/zi.

    Nicoleta Berbec, Clinica de Hematologie, Spitalul Clinic Colţea

    Pentru textul integral vezi editia print Medica Academica

    Share this:

    • Share on X (Opens in new window) X
    • Share on Facebook (Opens in new window) Facebook

    Related

    Redactia Medica Academica

    Related Posts

    Dislipidemia și Bolile Cardiovasculare

    A încetat din viață dr. Adrian Lobonțiu, pionier al chirurgiei robotice

    Calitatea vieții pacientului pediatric diagnosticat cu BII și a familiei sale

    Comments are closed.

    Tarus Media
    • Echipa
    • Board Consultativ
    • Evenimente
    • Chestionare EMC
    • Magazin online
    Legaturi utile
    • Five Plus Art Gallery
    • Cabana Cascada Retezat
    • Pensiunea Anastasia Jurilovca
    • Farmaceutica Remedia
    • Farmaciile Remedia
    Pagina Facebook
    Loading...
    Medica Academica se adreseaza profesionistilor din sistemul de sanatate iar afirmatiile din materialele publicate in revista sunt exclusiv responsabilitatea autorilor si nu reprezinta un punct de vedere al institutiilor in care lucreaza acestia. TARUS Media SRL este operator de date cu caracter personal (Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal - 24150/13.07.2012) STANDARDE DE PUBLICARE

    Type above and press Enter to search. Press Esc to cancel.

    Loading Comments...

    You must be logged in to post a comment.