Am cunoscut un medic pensionar, străin, care vine în România pe banii lui și fără nici un profit financiar ca să trateze pacienți, cazuri deosebite sau nu, să aleagă strategii de tratament pentru ei și să-și ajute colegii români.
Aduce și echipamente medicale de calitate, din vest, ca să mai acopere din nevoile stringente de dotare care se regăsesc în cea mai mare parte dintre spitalele noastre. Îi învață și cum să le folosească.
În țara lui e la pensie, dar din profesie și din ritmul de muncă cu care s-a obișnuit nu-l poate scoate altcineva decât el însuși. Vine de câteva ori pe an în România, se simte provocat de cazurile complexe pe care le întâlnește aici, dă o mână de ajutor și primește înapoi satisfacția de a fi de folos.
E puțin? E suficient de mult ca să-l motiveze să bată mii de km pe an către destinația atât de surprinzătoare încât nici noi, românii, nu reușim să ne obișnuim.
În antichitate, medicii erau înmormântați cu trusa chirurgicală alături, ca simbol al îngemănării acestei profesii cu viața proprie. Pe teritoriul Moesia Inferior – Dobrogea și regiunea din Bulgaria de la sud de Dunăre – au fost găsite un cabinet medical și 11 morminte de medici în care se afla tot instrumentarul folosit în practica lor zilnică și care le-a permis arheologilor să le identifice ca aparținând unor medici.
O generație de medici tineri pleacă peste graniță, în căutarea împlinirii pe care și-o doresc de la o profesie atât de solicitantă. Rămân alții care nu renunță la efortul lor de a-și face meseria, zi de zi, în condiții grele. Poate că au renunțat la speranță, dar nu au renunțat la a dărui.
Regăsiți în paginile revistei oameni care nu au renunțat la a-și face meseria aici și care continuă să lupte pentru crezul lor. Care vor să schimbe lucrurile, care merg pentru asta până în pânzele albe.
Ceea ce dai nu-ți poate lua nimeni, mi-a spus odată cineva, și am reținut ușor expresia, sedusă de paradoxul înscris în citat.
Și totuși, de ce ar veni cineva să lucreze gratuit, în loc să joace petanque în parcurile din țara lui cu climă blândă?
Pentru că, spune, aici se simte liber să fie el însuși.
Cât de departe trebuie să mergem ca să fim noi înșine? <<<
