Rezumat. Mastocitozele sunt un grup heterogen de boli rare, caracterizate prin prezența de mastocite (MC) anormale în diferite organe sau țesuturi ca pielea, măduva osoasă, tubul digestiv şi oasele. În ceea ce priveşte patogeneza, s-au făcut două constatări: una este reprezentată de mutaţiile somatice, activatoare la nivelul moleculei c-kit, şi cealaltă de existenţa de alteraţii imunofenotipice specifice la nivelul MC din mastocitoze.
Există trei tipuri de manifestări clinice în mastocitoze: cele produse de eliberarea masivă şi acută de mediatori de către MC, cele produse de eliberarea cronică de mediatori şi cele produse de infiltrarea cu MC a ţesuturilor şi organelor. Apariţia acută de simptome este produsă în special de agenţi fizici (frecarea leziunilor sau căldură), stres, medicamente, venin de albine şi viespi etc.
Triptaza este în mod preferenţial produsă în cantităţi abundente de către MC, şi de aceea este folosită ca biomarker pentru diagnostic.
Tratamentul de primă intenţie recomandat în mastocitoze pentru a preveni apariţia simptomelor produse de eliberarea de mediatori este Cromoglicatul disodic.
Mastocitozele sunt un grup heterogen de boli caracterizate prin prezența de mastocite (MC) anormale în diferite organe sau țesuturi ca pielea, măduva osoasă, tubul digestiv şi oasele, între altele. MC sunt celule care din punct de vedere funcţional joacă un rol esenţial în inflamaţie, fiind principalele celule efectoare în reacţiile alergice incluzând anafilaxia.
Mastocitozele aparţin grupului de boli rare şi de aceea este dificil ca medicii, în general, să aibă experiența necesară pentru a realiza un diagnostic şi un tratament adecvat. De aceea, Uniunea Europeană recomandă de formă explicită formarea de Centre de Excelență, pentru a asigura cea mai bună calitate a vieții posibilă și cel mai bun prognostic posibil pacienților afectați de boli rare.
În acest articol se va face referire în special la formele neagresive de boală, forme cu care se prezintă în general pacienţii la alţi medici specialişti decât medicii hematologi.
Introducere
Nu se cunoaşte incidenţa şi prevalenţa mastocitozelor la nivelul populaţiei generale. Vârsta de apariţie a bolii prezintă două vârfuri: unul în prima decadă şi al doilea între a 4-a şi a 5-a decadă de viaţă.
În ceea ce priveşte patogeneza, s-au făcut două constatări: una este reprezentată de mutaţiile somatice, activatoare, la nivelul moleculei c-kit, şi cealaltă de existenţa de alteraţii imunofenotipice specifice la nivelul MC din mastocitoze. Între mutaţiile somatice, cea mai caracteristică este Asp816Val, detectată într‑un procentaj mare de adulți cu mastocitoze și în 40% din cazurile de urticarie pigmentară (UP, Urticaria pigmentosa) pediatrică. Mutaţiile la nivelul c-kit fac posibilă activarea MC independent de ligantul lor. Este important de menţionat că această mutaţie a c‑kit poate apărea nu doar la nivelul MC, ci și în alte linii de hematopoieză diferite de cea a MC, acest aspect având importanţă în prognosticul bolii. În mastocitoze există un imunofenotip aberant, specific bolii, la nivelul MC din măduva osoasă sau din alte ţesuturi: expresia antigenelor CD25 şi CD2, supraexpresia moleculelor în relaţie cu activarea celulară ca receptorii de complement CD35 şi CD88, proteina CD59, proteina lizozomală CD63 şi antigenul CD69.
Manifestări clinice
Există 3 tipuri de manifestări clinice în mastocitoze: cele produse de eliberarea masivă şi acută de mediatori de către MC, cele produse de eliberarea cronică de mediatori şi cele produse de infiltrarea cu MC a ţesuturilor şi organelor.
Atât eliberarea acută de mediatori de către MC, cât şi cea cronică sunt capabile de a induce simptome fără a exista o relaţie directă între masa mastocitară totală și apariţia și intensitatea simptomelor. Manifestările clinice sunt considerate a fi induse de mediatori eliberaţi de MC cum ar fi histamina, LTC4, PGD2, între alţii. Unii dintre aceşti mediatori pot fi de asemenea eliberaţi de către bazofile. Triptaza este în mod preferenţial produsă în cantităţi abundente de către MC, şi de aceea este folosită ca biomarker pentru diagnostic. Apariţia acută de simptome este produsă în special de agenţi fizici (frecarea leziunilor sau căldură), stres, medicamente, venin de albine şi viespi etc. (Tabel 1).
Pielea este organul afectat cu cea mai mare frecvenţă, practic în 100% dintre formele pediatrice şi în aproximativ 85% dintre mastocitozele la adult.
Printre simptomele şi semnele cel mai frecvent prezentate de adulții cu mastocitoză sistemică se numără pruritul, eritemul cutanat localizat sau generalizat (flushing, – se poate asocia cu stare generală proastă, mai rar cu palpitaţii, opresiune toracică şi cefalee), urticarie cu/fără angioedem, durere abdominală, simptome neuropsihiatrice, anafilaxie cu risc vital, simptome constituţionale, simptome date de afectarea osoasă.
În ceea ce priveşte mastocitozele pediatrice, acestea pot apărea în perioada neonatală, la sugari sau la copii, în 80% dintre cazurile leziunile cutanate apărând înainte de luna a şaptea de viaţă. La copii boala se caracterizează prin prezenţa unui număr crescut de MC dermice, şi simptomele apar din cauza eliberării locale sau sistemice de mediatori de către MC. În mastocitozele pediatrice, în special în mastocitoza cutanată difuză (MCP) şi într-un procentaj variabil de UP este frecventă formarea de vezicule şi bule (Figura 1), câteodată hemoragice, la nivelul leziunilor cutanate; în mod obişnuit simptomele dispar progresiv în timpul primului sau al celui de-al doilea an de evoluţie. Copiii cu mastocitoze pot prezenta simptome neuropsihiatrice, cum ar fi iritabilitate, lipsă de concentrare, tulburări de comportament acasă şi la şcoală. Mai mult, copiii pot prezenta tulburări de comportament asociate impactului negativ pe care le au leziunile cutanate asupra colegilor sau chiar asupra adulţilor. Episoadele anafilactice sau colapsul vascular cu risc vital sunt prezente în aproximativ 22% dintre adulţi şi 6% dintre copii.
Simptomele constituţionale sunt întâlnite aproape exclusiv în formele agresive ale bolii.
Infiltrarea cu MC a diferitelor organe şi sisteme poate conduce la citopenii, alterări ale funcţiei hepatice, hipersplenism, ascită şi malabsorbţie.
Textul integral al articolului se regaseste in varianta print a revistei Medica Academica.
